Moldova dintre Prut şi Nistru, împreună cu toţi acei în inima cărora palpită jarul credinţei şi a mândriei româneşti, ia parte cu cel mai inepuizabil entuziasm, la marea sărbătorire, la marele praznic închinat celei mai reprezentative figuri, celui mai ilustru luptător-Vlădica Dionisie.
Basarabia, cu întregul ei trecut de lupte, se închină respectuos în faţa celui ce a ştiut să-i fie soldat şi comandant. Întotdeauna primul, în linia celor ce luptau, bătrânul Vlădica a ştiut să fie omul, care să stimuleze şi să valorifice.
Născut în com. Bardar jud. Lăpuşna, acum şaptezeci de ani, P. S. Episcop Dionisie a ştiut să meargă cu toată demnitatea, pe linia marelor chemări. Viţă de arcaş, el a ştiut pururea să asculte de glasul sângelui domnesc. Şi dacă astăzi ne rupem din mersul fugar al vieţii cotidiane, e că avem nestrămutată dorinţă de a arăta tuturor, pe de o parte personalitatea celui ce se oglindeşte în luptele de eri, ca un fanatic, ca un erou, iar pe de altă parte, să sădim în mintea generaţiilor ce vor veni—credinţa, că aici în Moldova lui Ştefan cel Mare şi sfânt, a trăit cândva un vrednic urmaş, un vrednic arcaş din viţă de domn. Crescut în crezul dragostei de neam, el a ştiut să lupte fără preget, pentru realizarea aceluiaş ideal. Niciodată obosit, P. S. Dionisie a ştiut ca nimeni altul, să fie un apostol al neamului său moldovenesc. Veşnic pe drum, rătăcitor prin îndepărtatele noastre sate, P. S. Episcop Dionisie, cu unicul său, prieten – arhiereasca cârjă — a fost alinarea moldovenilor dornici de slavă, dornici de lumină, setoşi după adevăr, Rar — şi aceasta o mărturisim cu toată sinceritatea sufletului nostru tineresc—să se fi ridicat din neamul nostru un mai strălucit şi mai admirabil exemplar. Plecat din Bardar, fără nimic, decât cu sufletul şi cu credinţa curată de ţăran,—el a ştiut ca prin muncă şi nespusă trudă, să se ridice până la respectabile înălţimi. Şi dacă eri, o lume ce nu-1 înţelesese a căutat să-i întunece marele-i trecut, astăzi, eu cred, că nu se mai găseşte nimeni în ţara noastră românească, care să nu fie copleşit complectamente de opera aceluia, ce într’o viaţă de şaptezeci de ani, a ştiut să lase în inimile celor ce l’au cunoscut atâtea neuitate amintiri. Cu acea modestie ce l’a caracterizat întotdeauna, P. S. nostru Stăpân, a ştiut să fie omul marelor năzuinţi, marelor realizări. Încărunţit de ani, purtând pe umeri povara atâtor greutăţi, P. S. Sa a ştiut totuşi să facă din Eparhia Cetăţii-Albe Ismail un vast şantier de muncă. Biserici, orfelinate, mănăstiri, căminuri—sunt opere ce vor purta prin veacuri, numele aceluia, care a ştiut să fie întotdeauna bun creştin şi bun român. Opere pozitive, izvorâte din credinţă şi muncă, din dragoste de biserică şi Neam. De aceia, astăzi, când ne străduim să însăilăm aceste câteva rânduri pentru un număr festiv, ce va forma cronica de fiece zi a sufletelor noastre, nu ştiu de tocul nostru se simte neputincios în a arăta pe de 0 parte măreţia unei lupte, iar pe de altă parte exemplul revelator a unui om, ce luptând cu toate adversităţile vremii, a ştiut să fie mereu biruitor. Călit în luptele naţionale din trecut, P. S. Sa a ştiut să meargă triumfător către laurii sfintelor sale biruinţi, căci biruinţa se chiamă a-ţi vedea un ideal îndeplinit, este o scumpă dorinţă satisfăcută.
Istoria de mâine, va şti poate mai bine ca noi faptul că dacă astăzi avem o Basarabie întregită, o Basarabie pe veci unită,—se datoreşte în cea mai mare parte spiritului de luptător a acelui modest călugăr dela Suruceni, a acelui modest monah, care în ciuda asupritorilor ce eri, în ciuda duşmanilor ce căutau să-l piardă, el predica de pe înălţimea Sf. Amvon, crezul unei generaţii, crezul unui întreg popor. Istoria de mâine nu va uita iarăşi să scrie în paginile ei de aur, zilele de mari furtuni, de aprigă prigoană, când toţi fruntaşii români, căutaţi pentru a fi omorâţi de hoardele bolşevice, î-şi găsesc refugiul tot între zidurile aceleiaşi istorice mănăstiri, unde P. S. Episcop Dionisie predica Evanghelia dragostei de Neam şi a unităţii noastre naţionale. Vremi de cumpănă şi vijelioase furtuni, din care P. S. Sa a ştiut să iasă victorios.
În urma unei astfel de sbuciumate vieţi, s’ar fi cuvenit ca să se odihnească în tihnă, privind cu mulţumire sufletească rezultatul unei lupte, unei nobile credinţi. Dar, nu ! P. S. Episcop Dionisie ca unul ce a ştiut să meargă toată viaţa pe urmele marilor săi înaintaşi, a căutat să lupte şi pentru celălalt ideal: al cimentării, al consolidării noastre naţionale. Astfel se explică de ce P. S. Sa, neprecupeţind nici un moment, merge din sat în sat, din cătun în cătun, povăţuind, ascultând, învăţând. Vacanţa P. S. Sale fiind umbletul nesfârşit pe drumurile pline de praf ale satelor noastre basarabene. Băile P. S. Sale fiind sudorile fierbinţi, ce se preling tăcut pe faţă-i trecută de ani, acolo în tainicile rugăciuni, ce P. S. Sa nu uită niciodată să le facă, între zidurile iubitei sale mănăstiri. Viaţa de ascet, dar în acelaşi timp de aprig luptător. Profet a unui crez—eri, luptător pentru un ideal – azi. Om cu desăvârşire corect, sclav al datoriei, el a ştiut să arate tuturor felul cum cineva trebue să-şi trăiască viaţa. Dar nu pentru apusul unei munci depuse în slujba Bisericii şi Neamului, închinăm noi aceste rânduri. Nu! Ci pentru a reliefa pentru totdeauna personalitatea aceluia, care a ştiut să fie pentru generaţia de eri un luptător, iar pentru noi generaţia de azi şi de mâine, un nepreţuit îndrumător. Iar astăzi, când P. S. Sa aruncă poate o privire retrospectivă asupra frumosului său trecut, sau făcând bilanţul multiplelor sale activităţi,— omagiul nostru să nu-i fie decât un mic popas, decât o nespus de plăcută amintire. Mai mult, am dori ca omagiul nostru să nu fie luat decât ca o manifestare spontană, de nimeni impusă şi cu atât mai puţin obligatorie.
Sărbătorirea noastră, nefiind decât o manifestare de recunoştinţă, de dragoste către părintele înţelept, drept, bun, iubitor până la ultima epuizare a ideii de bunătate, a unor copii, ce cu adevărat ştiu să-şi cinstească părintele. Noi, generaţia bubuitului de tun şi a furtunilor năprasnice trebuie să fim mândri, că din neamul nostru, din pământul acestei binecuvântate ţări, a izbucnit ca o lavă puternică un om, din viaţa şi din purtarea căruia fiecare din noi poate lua cel mai strălucit exemplu.
Nu vârsta respectabilă de 70 de ani ne-a adunat în jurul acestei măreţe sărbătoriri, ci recunoştinţa, admiraţia şi respectul pentru acela, care a ştiut o viaţă întreagă să fie soldatul unui ideal sfânt, curat, frumos şi adevărat.
Ne-am adunat laolaltă nu pentru altceva, decât pentru proslăvirea aceluia, care a ştiut să fie santinela veşnic veghetoare la hotarele credinţei şi a patrimoniului nostru naţional.
Astăzi, când pe frontispiciul consolidării noastre naţionale, se pun noui probleme de viitor, astăzi când sub egida marelui şi înţeleptului nostru Rege Carol II, ţara noastră î-şi are croit un nou însufleţit program, sufletele noastre pline de jarul credinţei şi a nobilei noastre misiuni, rechiamă prezenţa în mijlocul nostru a iubitului nostru Vlădică şi Stăpân. Reclamă această prezenţă, pentru că avem nestrămutata credinţă, că după cum în trecut, tot aşa şi de acum încolo, P. S. Sa ne va fi un sfătuitor, un animator, un neînfricat apărător.
Sărbătorirea P. S. Sale, să nu fie altceva, decât cununa de flori, cu care să se încununeze povara de ani, ce au ştiut să fie puşi cu atâta sârguinţă în slujba dragostei de Patrie şi Neam. Să nu fie decât imboldul tuturor acelora, ce neştiuţi şi anonimi, luptă pentru biruinţa aceleaşi credinţe, aceluiaşi ideal.
Iar noi, Prea Sfinţite Stăpâne, copleşiţi de măreţia momentelor prin care trecem, ne veţi permite ca, smeriţi, închinându-ne frunţile noastre de tineri entuziasmaţi, să strigăm din tot sufletul nostru: „Întru mulţi ani, Prea Sfinţite Stăpâne!”
Pr. N. Tomoilă.