– Eu am o credință slabă. Când spun „Tatăl nostru” și ajung la „facă-se voia Ta”, mi se strânge inima, pentru că nu știu ce mă așteaptă. Și mă preocupă ceea ce ați spus: că voia lui Dumnezeu aduce pace și liniște și toate celelalte. Dar atunci când eu am o boală care mă necăjește, mă chinuie și mă aduce la limita răbdării, pe mine și pe cei din jur, ajung să spun: Bine, asta e voia Ta? Da, bine, e voia Ta. Însă, de vreme ce eu nu pot să rabd asta și simt că îmi pierd sufletul, că mă pierd, îmi spun: Ce se întâmplă aici? Unde e iubirea Lui? E Părintele Care-și iubește copiii și vrea să-i mântuiască. Dar eu simt că mă pierd și mă întreb: Asta e voia Lui? Sau, în cazul unei persoane care are pe cineva în familie grav bolnav, ce suferă de demență – și până la sfârșitul vieții așa va fi -, încât nu mai poți, ajungi la limitele tale și spui: E voia Lui, însă eu nu am pace, mă pierd, ce se întâmplă?
– Aveți perfectă dreptate. Sunteți îndreptățită să gândiți așa. E foarte firească această reacție însă, în mijlocul acestor situații foarte dificile prin care trece, omul învață din experiență că, în final, ceea ce e rău: moartea, boala, nefericirea, foamea, sărăcia, războiul… Toate acestea sunt lucruri rele și Dumnezeu nu le vrea. Dumnezeu nu colaborează cu răul, El nu colaborează niciodată cu diavolul și cu lucrurile rele care se petrec.
Însă ce face Dumnezeu? Lucrurile rele care există în viața noastră, și care vor exista până la A Doua Venire, când diavolul va fi învins, Dumnezeu ne dă puterea să le prelucrăm și să le transformăm în lucruri bune. Și otrava s-o facem tratament; și amarul să-l facem dulce. Și oțetul să-l prefacem în vin dulce. Și din întuneric să facem lumină. Dar până le vom transforma vom gusta toată această amărăciune.
Din păcate, după cădere, firea noastră e atât de plămădită cu neputința noastră încât e nevoie de multă răbdare și multă luptă. Însă, cel ce va răbda, chiar dacă se necăjește și se chinuie și se întristează mult, va primi ca experiență veșnică prezența lui Dumnezeu în inima sa. Și atunci va înțelege că Dumnezeu este cu adevărat pacea sufletului nostru, că Hristos este Lumina lumii și că toate se luminează aproape de Hristos. Toate dobândesc altă dimensiune și le vede pe toate prin prisma Împărăției lui Dumnezeu celei veșnice.
– Însă asta presupune o credință foarte puternică. Cei care nu o au se vor pierde?
– Nu se vor pierde; Hristos a spus: „Dacă ai credință cât un grăunte de muștar…” Știți cât e un grăunte de muștar? Aveți așa ceva aici, în Atena? Nu știți. E o sămânță foarte mică. Sfântul Paisie spunea: „Măi copile, nu suntem cu totul necredincioși! Avem credință cât un grăunte de muștar.” Dar ce ne lipsește? Smerenia! Când ne zdrobim inima aspră și se sparge coaja care acoperă interiorul inimii, atunci vom descoperi că Dumnezeu este cu noi, că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru. Nu vă temeți! Dumnezeu nu ne părăsește!
IPS Athanasie de Limassol, sursa https://www.chilieathonita.ro