Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că analizând, descoperim că am făcut ceva important sau ceva rău, ceva mare şi frumos şi mai reuşit decât celălalt sau ceva mai mic. Fie că judecăm lucrul în sine, fie în legătură cu aproapele, vom cădea în una dintre cele două capcane: fie în mândrie, dacă este ceva bun şi mai mare, fie în deznădăjduire, în mizerie, în degenerarea existenţei noastre, dacă nu este bun. Aceasta, deoarece atâta timp cât credem că suntem maturi, atâta timp cât credem că avem putere înăuntrul nostru, purtăm neputinţa lui Adam şi a Evei, egoul cel şubred pe care ni l-au lăsat moştenire strămoşii.
Aşadar, ca să rămâi netulburat de gânduri, nu sta niciodată să analizezi ce ai făcut. Aceasta este valabil pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Dar cum mă voi spovedi dacă nu judec? La spovedanie nu fac analiza faptelor mele, ci înfăţişarea păcatelor mele. Acesta e un lucru diferit, deoarece nu apreciez faptele mele, ci pur şi simplu le relatez. Nu stau să mă gândesc ce am făcut dimineaţa, ce am făcut şi ce n-am făcut, deoarece acest lucru creează în sufletul meu o atmosferă sufocantă. Dacă ne încredinţăm că am făcut ceva mai bun, înţelegeţi în ce măsură de egoism putem să cădem. Cuvântul nu te măsura pe tine în nici o faptă este adevărata înţelepciune. Cei mai mulţi, când cădeau, cădeau şi din acest motiv. Sau îl folosim ca să ne îndreptăţim patimile. De exemplu: am păcătuit o dată şi, după aceea, îmi zic că la ce îmi foloseşte pocăinţa? Ce mizerie! Cât de mult se zdrenţuieşte astfel fiinţa noastră!
Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Filocalie vol. 3 – Avva Isihie, Editura Sfântul Nectarie