Pe malul puţin înalt al Lacului Ghenizaret stătea dumnezeiescul Ziditor aşezat pe iarba verde. Şi a început să schiţeze planuri pentru noua zidire. Cu toate acestea, El nu le-a schiţat pe un pergament şi nici nu le-a desenat cu un creion pe hârtie, ci prin cuvinte puternice le-a imprimat în sufletele ucenicilor Săi şi ale poporului, ca printr-un diamant într-un material de ceară. Primele cuvinte ale Lui arată cu ce se începe zidirea piramidei Raiului şi cum se clădeşte primul nivel.
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor
Doar aceste cuvinte au fost pronunţate de Ziditorul cel dumnezeiesc despre întâia zidire, cel mai mare şi cel mai durabil nivel, fundamentul, care trebuie să susţină întregul edificiu. O, creştine, aceste cuvinte îţi sunt îndeajuns dacă vrei, cu sinceritate, să înalţi dumnezeiasca piramidă care te va bucura în Raiul cel veşnic! Tu ştii că, cu cât fundamentul unei zidiri este mai adânc înfipt în pământ, cu atât aceasta este mai trainică. Sărăcia noastră omenească este adâncă şi tainică, atât de adâncă şi de tainică, încât mulţi nu-i dau de capăt. Şi ferice de aceia care se afundă întru cele mai de jos ale ei!
Sărăcia omului este un dar primit din afară, o stare reală a omului, care are nevoie să fie conştientizată. La aceasta se ajunge prin ispitirea de sine. Cine poate să o facă, acela va ajunge la înţelegerea întreitei sărăcii:
1. Sărăcia din punct de vedere al cunoştinţei sale.
2. Sărăcia din punct de vedere al bunătăţii sale.
3. Sărăcia din punct de vedere al faptelor sale.
Sărăcia este cea mai înaltă treaptă a nevoinţei. Atunci când omul cugetă la posibilităţile minţii sale sau la calităţile sale morale, ori la faptele sale, el se încredinţează întotdeauna de marea lui sărăcie, de smerenia sa.
Dacă omul ar vrea să-şi cunoască soarta, ar trebui să înţeleagă cine este ei, de unde este şi ce se cuvine să împlinească, cum să-şi împletească ţesătura acestei vieţi. Insă el vede, chiar dacă ar fi cel mai mare savant, că toată ştiinţa lui în legătură cu sine este ignoranţă, asemenea unei picături de apă faţă de o mare adâncă. El ar vrea să depăşească în bunătate toate celelalte fiinţe din lume, însă vede că la fiecare pas cade în băltoaca răului şi a cruzimii. El a vrut întotdeauna să facă cele mai mari şi mai grandioase fapte, însă constată că fără ajutor din afară nu poate să facă nimic. In acest chip, în ceea ce-l priveşte, omul se convinge de neputinţa şi de nimicnicia sa. Alţi oameni nu-i pot ajuta lui, căci şi aceştia sunt la fel de slabi ca şi el, după cuvintele poetului:
„Toate gândurile lor adunate
unul câte unul
nimic altceva nu par a fi
decât o rătăcire necontenită prin
întuneric…
o privire stinsă prin tenebre.”1
Atunci omul se întoarce către Ziditorul său, cade la pământ înaintea Lui, se predă voii Lui şi suspină după ajutor. O asemenea conştientizare a neputinţei şi înţelegere deplină a nimicniciei sale se numeşte sărăcia duhului. Iar sărăcia duhului se împotriveşte înălţării duhului. Înălţarea cu duhul este mult mai rea decât sărăcia duhului. A conştientiza şi a simţi sărăcia reprezintă mult mai mult decât lipsa mândriei. Căci înălţarea cu duhul nu este doar neştiinţă, ci şi prostie.Înălţarea de sine este mama tuturor lucrurilor rele şi a tuturor faptelor rele ale omului.
A te cunoaşte pe tine înseamnă a-ţi putea vedea propria neputinţă şi nimicnicie, a ajunge la frângerea inimii şi, în cele din urmă, a striga la Dumnezeu după milostivire şi a-I cere ajutorul. Frângerea inimii ori smerenia care se naşte dintr-o dreaptă înţelegere a neputinţei este temelia tuturor virtuţilor, fundamentul vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin. Este baza piramidei Raiului. Smerenia este poarta către Dumnezeu. Într-o zi, un duh rău, certat de către Sfântul Macarie, în cele din urmă a exclamat: „Toate le pot, Macarie, aşa cum le poţi şi tu, însă doar într-un lucru mă biruieşti: întru smerenie!”
Despre smerenie cineva a spus: „Aceasta nu are limbă pentru a vorbi de rău pe alţii, nu are privire pentru a vedea răul altuia, nu are urechi ca să asculte vorbirea de rău a altora.” Cine a înţeles că în nimicnicia sa nu poate face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu, acela a aşezat fundament trainic piramidei Raiului. Fără Mine nu – puteţi face nimic, a spus Domnul. La fiecare pas, de dimineaţă până seara, un om înţelept conştientizează adevărul acestor cuvinte. Şi conştientizarea aceasta îl face pe el mare înaintea lui Dumnezeu.
Când un om se izbăveşte de duhul înălţării de sine, atunci în sufletul lui se aşterne pacea Duhului Sfânt. Iar când Duhul Sfânt Se aşază în suflet, atunci El începe să zidească acolo piramida Raiului, după înţelepciunea şi după voia Sa, însă împreună cu omul. O, dreptcredinciosule, principalul lucru este ca tu să nu împiedici Duhul lui Dumnezeu să Se sălăşluiască întru tine şi să zidească! Pentru aceasta este nevoie, creştine, să dispreţuieşti tot ceea ce este întru tine şi de la tine, iar nu de la Dumnezeu, indiferent unde s-ar afla: fie în în minte, fie în simţiri, fie întru dorinţe. Bernard de Clairvaux a spus: „Cel ce a dobândit cunoaşterea – adevărata cunoaştere de sine – devine demn de dispreţuit în propriii săi ochi.”
Nu spune plin de mândrie: de ce trebuie doar pe mine să mă umilesc şi să mă dispreţuiesc? Nimeni nu cere de la tine umilinţa, ci doar să te recunoşti umil. Nimeni nu cere de la tine să te dispreţuieşti, ci doar să-ţi recunoşti nimicnicia. Şi când ţi-o vei recunoaşte şi o vei mărturisi, doar atunci vei avea putinţa să aşezi prima piatră la temelia clădirii duhovniceşti a sufletului tău. După aceasta, poţi să construieşti pe de-a-ntregul primul nivel al piramidei Raiului, care va fi tare ca fierul.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Piramida raiului, Editura Sophia