Monahismul este slava Bisericii, iar monahii, așa cum învață Sfântul Grigorie de Nyssa, coama trupului Bisericii, cu adevărat podoabă a capului, pentru că monahii, la fel ca firele părului, sunt morți pentru lume și strălucesc și iradiază lumina lui Hristos. Viața monahală este, în realitate, viața profetică, apostolică și martirică, și în această dimensiune se încadrează monahismul autentic, ortodox. Dacă citim faptele Apostolilor și Epistolele Apostolilor, ne încredințăm de faptul că primii creștini, următori ai cetei Apostolilor, trăiau în rugăciune, viață comună, insuflare, sărăcie de bunăvoie, așteptând venirea Împărăției lui Dumnezeu, pe care o trăiau ca pe o arvună duhovnicească.
În vremea persecuțiilor, creștinii trăiau intens, întru insuflarea lui Dumnezeu, coborând până întru cele mai de jos ale pământului – în catacombe – pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Firește, nu trăiau autonom, ci erau în legătură cu clericii și cu episcopii lor.
Odată cu încetarea persecuțiilor și cu secularizarea creștinilor a luat amploare fenomenul anahoretismului. S-au umplut peșterile, pădurile și regiunile rurale de monahi ce voiau să trăiască «martiriul conștiinței», să slăvească neîncetat pe Dumnezeu, să-L roage, să trăiască și ceară venirea Împărăției lui Dumnezeu. Și pentru că situația putea să se deterioreze, Marele Vasilie, prin scrierile sale ascetice, îndeosebi prin Regulile mari și Regulile mici, a stabilit rânduielile monahismului autentic-sănătos, lipsit de exagerări și a organizat viața chinovială, astfel încât monahii să trăiască înăuntrul Bisericii, instituția sfântă și binecuvântată așezată de Duhul Sfânt ca Trup al lui Hristos, și să se mântuiască rămânând întru aceasta. Deoarece în orice formă de viață în comun apar și excese, Biserica a hotărât în mod sinodal modul în care trebuie să funcționeze monahismul și mănăstirile în cadrul sistemului ei ierarhic și sinodal. Două canoane ale Celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic constituie baza funcționării monahismului ortodox, clarificând diferența dintre monahismul sănătos și cel bolnav.
Canonul 4 al Celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic este clar. Îl redau aici tradus [din limba greacă veche]: „Cei care într-adevăr și cu sinceritate urmează viața monahală, să fie vrednici de cinstirea care se cuvine. Dar pentru că unii, folosind identitatea de monah, bântuie fără poruncă osebită prin orașe și tulbură bisericile și rânduielile lumești, ba chiar apucă să zidească, spre folosul lor, mănăstiri, s-a hotărât ca niciunul, nicăieri, să nu zidească sau să instituie mănăstire sau casă de rugăciune fără cunoștința episcopului orașului; iar cei care sunt monahi în orașe sau în sate, să se supună episcopului și să păzească isihia, să dea atenție doar postirii și rugăciunii, rămânând cu răbdare în locurile în care s-au așezat ca monahi, fără să provoace tulburări bisericești sau lumești, nici să se amestece cu acestea, lepădându-și mănăstirile, ci doar dacă le îngăduie episcopul orașului din vreo oarecare nevoie; niciun sclav să nu fie primit în mănăstiri ca monah fără cunoștința stăpânului său; acela care încalcă acest canon al nostru hotărâm să fie lipsit de Împărtășire, ca să nu fie batjocorit numele lui Dumnezeu. Episcopul orașului, așadar, trebuie să poarte de grijă mănăstirilor”.
Este foarte limpede. Monahii nu trebuie să-și fie proprii stăpâni, ci să asculte de Episcopul locului. Trebuie să împlinească esența monahismului, care este isihia, postul, rugăciunea, și să rămână răbdători în locurile în care s-au hotărât. De asemenea, să nu întreprindă acțiuni care să producă tulburare în Biserică și în societate, să nu-și abandoneze mănăstirile și să se preumble prin lume fără acordul episcopului. În caz contrar, monahii aceștia care nu ascultă de episcop și nu trăiesc monahicește vor fi opriți de la Împărtășanie. În cadrul acestor rânduieli sănătoase, episcopul trebuie să poarte de grijă mănăstirilor.
Este vădit faptul că Biserica este alcătuită din episcopi ce trăiesc în comuniune cu preoţii și cu poporul. În Biserică există un sistem de conducere ierarhic și sinodal, lucru care înseamnă că nu face nimeni ceea ce vrea, ci fiecare se raportează la altcineva. De asemenea, în Biserică există o diferențiere clară între Enorie și Sfântă Mănăstire. Elementul comun este dumnezeiasca Euharistie și celelalte taine, iar diferența este modul de viață, devreme ce în Enorie se exercită pastorația asupra oamenilor ce trăiesc în societate, pe când în Mănăstire se cultivă intens rugăciunea, lucru care servește tuturor creștinilor.
Canonul 8 al aceluiași Sinod, adică al Celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic, merge mai departe în definirea atitudinii monahilor și celei a laicilor față de episcop. Îl prezint iarăși în traducere: „Clericii azilelor de săraci, ai Mănăstirilor și ai bisericilor închinate mucenicilor să rămână, conform tradiției Sfinților Părinți, sub autoritatea episcopilor fiecărui oraș și să nu plece de la ei cu îndrăzneală. Iar cei care îndrăznesc să încalce această hotărâre în orice fel și nu se supun episcopilor, de-ar fi clerici, să cadă sub epitimiile canoanelor, iar de-ar fi monahi sau laici, să rămână neîmpărtășiți”.
Și acest canon este foarte limpede; arată că episcopul unei Biserici Locale nu este un element decorativ, ci cel care menține unitatea Bisericii Locale. Clericii Mănăstirilor nu trebuie să se poarte fără de respect față de episcop. În original, Canonul spune «καί μη κατά αυθάδειαν αφηνιάτωσαν του ιδίου επισκόπου» [„iar nu din voie proprie să se răscoale împotriva episcopului său”].
De obicei spunem despre vreun cal că s-a sălbăticit și s-a răsculat. Această imagine este specifică ieromonahilor care se răscoală împotriva episcopului lor. Zonarás interpretează verbul «αφηνιάζειν» [„se răscoală”] prin a fugi și a se lepăda de autoritatea episcopului «precum mânzul speriat de căpăstru». De asemenea, acest canon rânduiește ca toți cei care încalcă această poruncă să primească epitimie. Desigur, epitimiile se folosesc ca mijloace terapeutice, pentru terapia mădularelor bolnave ale Bisericii, la fel cum se întâmplă cu bolile trupului, lucru care înseamnă că acela care nu se supune sfintelor canoane și sistemului de conducere ierarhic și sinodal al Bisericii este bolnav și va muri duhovnicește dacă nu se va pocăi. În acest canon, în afara clericilor din Mănăstiri, se mai face referire și la monahi și laici. Sfântul Nicodim Aghioritul, căutând motivul pentru care canonul face referire și la laici, scrie: „pentru a se arăta acelora dintre laici, pe a căror îndrăzneală și protecție se bazează unii clerici și monahi de se ridică împotriva arhiereului și nu se supun acestuia”.
Din aceste două canoane ale Celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic, Sinod care are valabilitate absolută în Biserică și ale cărui canoane trebuie puse de către toți în practică, decurg următoarele trei consecințe:
Sfânta Mănăstire Ortodoxă, în cadrul tradiției Bisericii, are un scop și o misiune anume. Ea primește câțiva membri ai Bisericii – bărbați și femei – care vor să cultive intens rugăciunea și să trăiască în post și isihie, adică să exerseze întreaga tradiție isihastă a Bisericii. Sfânta Mănăstire se diferențiază clar de activitatea pastorală din Enorie; firește, ea nu trebuie să înlocuiască Enoria, nici să aibă o activitate pastorală concurentă. Cu alte cuvinte, monahii exercită o pastorație indirectă, arătându-le laicilor, prin exemplul lor, cum să se roage și să trăiască o viață duhovnicească în Biserică, respectând clericii, îndeosebi pe episcopi. Astfel, Mănăstirile nu trebuie să smulgă în mod sistematic și coordonat oamenii din Enorii, nici nu trebuie să se dezvolte în măsura și în modul în care funcționează Enoria.
De exemplu, monahii nu pot transforma Mănăstirea în Centru de Conferință, de distracție, în tabără, adunare pentru tineri, stație radio etc., nici nu pot organiza activități precum excursii, concerte instrumentale etc. Monahii ortodocși nu pot transforma Mănăstirea în Enorie, mai ales fără acordul episcopului, iar acest acord trebuie să fie reînnoit periodic, nu o simplă „binecuvântare” dată fără lămuriri, în trecut, de un alt episcop al locului. Dacă unii ieromonahi vor să aibă activitate pastorală, pot să o facă cu permisiunea episcopului lor, dar în cadrul Enoriei. Să se hotărască și să ceară permisiunea de a deveni preoți de rând la vreo Enorie și să-și desfășoare activitatea pastorală către oameni. Mănăstirile nu pot să devină lumești și să se transforme în Enorii, alterând în acest fel duhul monahismului ortodox și permițând existența unei concurențe între Mănăstiri și Enorii.
Sfânta Mănăstire ortodoxă nu poate fi organizată precum o „Episcopie” independentă, monahii nu pot trăi autonom, iarpustrnic-karulia[1] egumenul nu poate să se prezinte precum o a doua autoritate eclesiastică, ca un horepiscop. Desigur, fiecare Sfântă Mănăstire și fiecare Enorie se conduc de sine, dar nu sunt autonome, tăiate de la sistemul de conducere ierarhic și sinodal al Bisericii. Episcopul fiecărei Biserici Locale are harisma specială a pastorației și a îngrijirii de toată Biserica, astfel încât toate chestiunile să decurgă în bună rânduială și cuviință, pe baza sfintelor canoane și a tradiției eclesiastice. El nu este un simplu element de decor și un administrator lumesc. El își conduce turma, clericii, monahii și laicii, cunoscând sfânta Tradiție și sfintele Canoane, pe care, la hirotonia sa, a promis că le va păzi și le va cinsti.
Cârja de păstor ce i-a fost dată la hirotonia sa ca episcop nu este un element decorativ, ci simbolic. Sunt reprezentative cuvintele rostite la înmânarea acestei cârje: „Primeşte cârja aceasta, ca să păstoreşti turma lui Hristos cea încredinţată ţie şi celor ascultători să le fie toiag de sprijin şi întărire, iar celor neascultători şi nestatornici, toiag de deşteptare şi îndreptare”. Cârja pastorală semnifică slujirea episcopală, din moment ce episcopul trebuie să-i întărească pe cei ascultători cu „toiag de sprijin” și să-i educe cu „toiag de îndreptare”pe cei neserioși și vrednici de râs, ce provoacă „probleme ridicole și stupide”. Astfel, Sfânta Mănăstire nu poate substitui sau înlocui slujirea episcopală, nici nu-i este îngăduit să se organizeze precum o episcopie, având asociații, întreprinderi sau societăți drept „enorii”, în mod independent de Sfânta Mitropolie a locului. Nici egumenul nu poate deturna pentru sine slujirea episcopală, prezentându-se drept „autoritate episcopală” locală, opusă episcopului locului, și funcționând ca o a doua autoritate eclesiastică în acel loc.
Desigur, episcopul locului, dacă are discernământ și precauție, nu-l percepe pe un astfel de egumen arogant ca pe un adversar, dar nici nu poate tolera acțiuni anti-bisericești ce dizolvă spațiul eclezial și fanatizează oamenii care-l urmează, transformându-i în membri ai unei grupări anarhiste-autonome, pe care-i folosește ca „pioni” în diferitele sale exerciții de putere. Episcopul nu poate rămâne indiferent față de o situație care alterează ethosul și cugetul eclesiastic, nu poate accepta schisme în trupul eclezial și alterări ale tradițiilor monahale și bisericești. Va face răbdare, va învăța poporul, va arăta spre cele ce se cuvin, însă atunci când anumite situații maladive vor începe să se osifice, va fi obligat să ia măsurile potrivite pentru terapia lor, conform descrierii din Capitolul 31 al Scării Sfântului Ioan Sinaitul, „Despre păstor”. Nu este posibil să rămână indiferent față de tumorile ecleziale și să lase moștenire urmașilor săi situații eclesiastice nefirești.
Sfânta Mănăstire ortodoxă trebuie să fie exemplu și model de viață socială, transparență economică și legală, de libertate și dreptate. Din sfintele Mănăstiri, în care locuiesc monahi ce se roagă și trăiesc adâncimea și înălțimea vieții în Hristos, trebuie să emane un duh de dragoste, de libertate duhovnicească, de eliberare de orice dependență, o aromă de bună-creștere duhovnicească și noblețe eclesiastică.
Aceste lucruri definesc o Sfântă Mănăstire ortodoxă. Atunci când îngerii sunt lumină monahilor, și monahii se fac lumină celorlalți oameni. Din contră, așa cum mi-a spus cineva, „atunci când monahul nu are aripi (și nu este înger), are coarne și coadă!”. Personal, consider că este o problemă existența în societate a trei situații maladive.
Mai întâi, faptul că domnește indiferența față de chestiunile de corupție, abuz sau alte nereguli de ordin economic. O societate indiferentă față de astfel de situații își dă pe față decadența.
A doua situație malignă este aceea că, atunci când au loc fapte de violență, atunci când cetățenii, în loc să-și exprime cererile în mod pașnic și democratic, recurg la violențe, în stil fascist. Societatea trebuie să fie guvernată de principii democratice, iar spre aceasta aspiră educația unui popor.
A treia situație maladivă este atunci când în societatea noastră, anumite centre emană intimidare, astfel încât oamenii se tem să vorbească pentru că știu că imediat apoi vor urma agresiuni, presiuni, calomnii, demonizări, amenințări la adresa vieții lor.
O societate în care predomină astfel de situații maligne este incapabilă de a sta în picioare, incapabilă de a răspunde vocației ei celei mai înalte, de a insufla ethos, siguranță și libertate cetățenilor ei. Fac această referire într-un text care se preocupă de monahism pentru că atunci când toate aceste trei situații bolnave (corupție economică, violențe și intimidări) sunt întâlnite și în așa zise centre eclesiastice, în Mănăstiri ce încearcă să controleze societatea prin mijloace politice și sociale, căutând să regleze până și chestiunile sociale și politice ale societății prin intermediul clientelismului politic și de partid, atunci societatea se găsește în deplină decadență.
Consider că Episcopul unei Biserici Locale trebuie să se îngrijească și să supravegheze toate aceste chestiuni, încercând să le vindece cu discernământ, cu rațiune, de multe ori chiar prin operații chirurgicale duhovnicești. Nu trebuie să-i fie suficientă prezența la anumite manifestări sociale pompoase, ci să-și cunoască bine menirea apostoliei sale și, mai ales, să acționeze în cadrul tradiției eclesiastice și pe baza premisei și a cunoștinței că va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru acțiunile sale, pentru cuvântul și faptele sale. Desigur, o atare atitudine serioasă și responsabilă prezintă riscuri și îi poate provoca daune deosebite, căci unii lipsiți de minte amenință până și viața unui astfel de episcop incompatibil cu răutatea.
În încheiere aș vrea să spun că monahismul sănătos este slava Bisericii, în vreme ce monahismul bolnav, transformat în enorie, în episcopie și în organizație laică, în „speluncă”, după expresia sfintelor canoane, este un izvor de multe anomalii în Biserică și în societate, fiind o rană reală a Bisericii, spre nenorocirea veșnică a monahilor.
Sursa: http://www.romfea.gr/epikairotita/15315-2013-01-22-00-48-22
Traducere Mihail Ilie(G.O.)