A scos pe mortul rău mirositor, după a patra zi de la moarte, din mormânt şi a poruncit celui legat şi împiedicat, să umble. Şi îndată moartea a fugit de la el şi mortul s-a mişcat, izbăvit de putreziciune. Lepădând răul miros al acesteia, a ieşit scăpat de porţile morţii şi neîmpiedicat de legături. Eliberat de acoperământul feţei, care-i opera vederea, a alergat neîmpiedicat spre Cel ce l-a chemat, cunoscând glasul Stăpânului. Căci cuvântul avea putere dumnezeiască şi porunca împărătească avea puterea să desfiinţeze moartea şi să înlăture stricăciunea, fiind dovada unei puteri mai presus de raţiune. Folosirea de strigarea pătrunzătoare era străină şi neobişnuită Mântuitorului Hristos. Căci Dumnezeu-Tatăl zice undeva despre El: „Nu va striga, nici va grăi tare” şi cele următoare (Is. 42, 2). Căci faptele Dumnezeirii adevărate sunt nemustrătoare şi netulburătoare.
Aşa sunt faptele adevărului în Hristos, căci este Dumnezeu din Dumnezeu după fire şi adevărat. Deci ce zicem, când Îl vedem strigând în mod neobişnuit? Nu va coborî cineva la atâta nebunie, ca să spună că El a ieşit din ceea ce se cuvine şi că a greşit faţă de ceea ce trebuie! Cum poate fi aceasta? Deci strigarea are un motiv. Vom spune că ea a fost necesară spre folosul ascultătorilor. Căci face din minunea cu privire la Lazăr un chip al învierii generale a morţilor.
Şi ceea ce s-a împlinit cu unul devine chipul tuturor. Deoarece credem că va veni ca Judecător, socotim că va fi o strigare oarecare prin trâmbiţă, după cuvântul lui Pavel (I Cor. 15, 52), care va porunci celor ce zac în pământ învierea, acest negrăit lucru săvârşindu-se prin puterea lui Dumnezeu, Care toate le poate. Pentru aceasta şi Legea dată prin Moise, când s-a închipuit sărbătoarea cortului, a zis: „Prăznuiţi-o aceasta în amintirea trâmbiţelor”.
Porunca Stăpânului prevedea că se vor clădi iarăşi trupurile omeneşti şi că sufletul fiecăruia îşi va reprimi trupul său. În acesta răsună trâmbiţa lui Dumnezeu, ca o poruncă a învierii, precum s-a spus. Ca chip al acestei porunci Hristos a spus, în cazul lui Lazăr, ceva mare şi vrednic de auzit, nereferindu-se la ceva obişnuit, ca să le arate chipul celor ce vor fi în viitor. Astfel unii, lipsiţi cu totul de nădejdea în cuvântul lui Dumnezeu, Care toate le poate, având în suflet răul miros al putreziciunii şi locuind într-o locuinţă a morţilor, aud Cuvântul venit la ei şi puterea Lui pătrunzând în sufletele lor, prin spusa: „vino afară!” dar ies încă legaţi de legăturile morţii. Căci a ieşit, zice, „mortul legat” (In 11, 44). Apoi, fiind de faţă şi ucenicii, şi El poruncindu-le, ei dezleagă de legăturile mortului pe cel ce, ascultând de Fiul lui Dumnezeu, a ieşit din mormânt. Iar cel dezlegat porneşte liber şi îndată se alătură lui Iisus. Socotesc că Lazăr este un simbol general. El era din Betania, care înseamnă „casa ascultării.” El s-a îmbolnăvit, însă pe urmă s-a însănătoşit, pentru că era prieten al lui Iisus. Deci nu trebuie să-şi piardă nădejdea nici cel ce se află în răul extrem. E bine să nu se îmbolnăvească cineva, dar, dacă se îmbolnăveşte, să se roage ca să nu-i fie boala spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu. Deci se poate vedea că cel ce urmează lui Iisus iese la glasul lui Iisus încă legat şi strâns de lanţurile păcatelor, făcându-se viu fiindcă a ascultat prin pocăinţă de glasul lui Iisus. Dar pentru că nu s-a dezlegat încă de legăturile păcatului, nu poate umbla pe picioarele lui liber, nici nu poate face lucruri deosebite în mod dezlegat, având mâinile legate şi picioarele ţinute în legăturile celor morţi. De aceea, are vederea acoperită de neştiinţă. Dar, dezlegat şi înviat prin porunca lui Iisus, porneşte pe această cale, încât ajunge să fie în unire cu Iisus.
Nu s-a scris cui a poruncit să-l dezlege. Poate ucenicilor, sau iudeilor care L-au urmat, sau poate îngerilor care Îi slujeau spre mântuirea oamenilor. Şi trebuie văzută şi deosebirea dintre cei care mor: unii nu ies din casă, ca fiica lui Iair, unii sunt duşi spre mormânt, ca fiul văduvei, iar unii sunt aşezaţi deja în mormânt şi au început să putrezească. Mai nefericiţi decât aceştia sunt cei ce întârzie şi mai mult în mormânt.
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000