Trăim, astăzi, vremuri de fulminant progres ştiinţific. Potrivit Legii MOORE, puterea procesoarelor, aflate într-o expansiune incredibilă, se dublează, la fiecare 18 luni. O tehnologie considerată de ultimă oră, în câteva luni, uneori chiar săptămâni sau zile, devine, deja, perimată.
Specialiştii din Sillicon Valley promit că până în anul 2045, mintea artificială va depăşi performanţele minţii umane, în sensul că inteligenţa artificială va fi de un miliard de ori mai puternică decât toate minţile umane, la un loc. Se apreciază că, în 2030, roboţii chirurgicali vor lua locul, în întregime, medicilor chirurgi, iar în 2035, cea mai mare parte a meseriilor, făcute, astăzi, de fiinţele umane, va fi înlocuită de maşinării automatizate.
Mintea umană va fi îmbunătăţită, prin implanturi intracraniene, cu nanoroboţi intracerebrali, ataşaţi neuronilor umani, iar fiinţa umană augmentată, prin nanotehnologiile antropotehnicii, se va pregăti să întâmpine „eutanasierea morţii” sau „moartea morţii”, prin prelungirea duratei vieţii omului augmentat[1]. Părând, astăzi, a fi scenarii futuriste, lipsite de realism, acestea ar putea deveni, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, „amintiri din viitor”, căci, aşa cum spune o vorbă înţeleaptă: „Nici viitorul nu mai este, astăzi, ceea ce era altă dată”.
Până la verificarea acestor profeţii despre viitorul omenirii şi al fiinţei umane, unele lucruri se petrec, deja, sub ochii noştri. Iar unul dintre acestea, care evoluează într-o viteză inimaginabilă, îl constituie progresul tehnologiei digitale, cu numeroasele ei forme şi efecte.
Copiii de astăzi, generaţia născută între anii 1982-1994, cunoscută şi sub denumirea de „Generaţia Y” sau „Millennials”, constituie prima generaţie de nativi digitali, în sensul că aceştia s-au născut, au crescut şi au fost educaţi într-o lume în care însuşi stilul lor de viaţă a fost covârşitor influenţat de mijloacele digitale. Sau, cum spunea o cunoscătoare a acestei realităţi şi a urmărilor ei asupra dezvoltării fiinţei umane, „din ziua în care se naşte, dispozitivele digitale fac parte din viaţa lui; dacă în urmă cu foarte mulţi ani, naşterea lui ar fi fost anunţată în ziar sau scrisă şi trimisă printr-o carte poştală prietenilor şi rudelor, astăzi vestea se trimite prin e-mail, prin SMS sau pe Facebook şi Instagram. În toate sălile de naştere sunt acum smartphone-uri sau tablete pentru a surprinde primele clipe ale micuţului. Un studiu a demonstrat că bebeluşii sunt atât de obişnuiţi cu dispozitivele digitale, încât mai mult de o treime din ei învaţă să folosească un smartphone, înainte chiar de a vorbi sau merge”[2].
Efectele, uneori neaşteptate şi greu de apreciat integral, ale acestei explozii digitale se manifestă pe toate planurile vieţii umane, încă de la vârstele cele mai fragede: boli fizice şi psihice. Dintre acestea, psihologul creştin Dmitri Avdeev menţionează: deprimarea sau sentimentul de gol şi pustietate sufletească, în cazul în care nu are acces cum ar dori la tehnologie, folosirea acesteia pentru îmbunătăţirea dispoziţiei, pentru ignorarea sau uitarea frământărilor şi a problemelor personale, adică o modificare artificială sau fortaţă a stării psihice, dar care conduc la apariţia unor probleme legate de relaţiile interumane şi intrapersonale[3].
Modul de viaţă preponderent sedentar poate provoca afecţiuni ale coloanei vertebrale, ale stomacului, ale organelor respiratorii, poate duce la diminuarea acuităţii vederii, aşa-numitul „sindrom al tunelului” sau de compresiune a nervului median, după cum şi radiaţia electromagnetică şi ionizarea nocivă a aerului duc la slăbirea imunităţii, la dureri de cap, stări de oboseală şi insomnie cronică, iar în formele ei mai grave, la stări de stres, depresie şi tulburări nervoase. Toate aceste consecinţe afectează capacitatea de studiu şi lucru, conducând la inactivitate şi absenţă, moleşeală, slăbirea memoriei şi a puterii de studiu, la o comunicare defectuasă cu semenii şi conflicte cu propria persoană.
Nu cu mult timp în urmă, compania americană, TollFreeForwarding, pe baza studiilor şi observaţiilor oamenilor de ştiinţă, a creat un model 3D al femeii anului 2100, numit Mindy. Aceasta ar fi cocoșată, din cauza sutelor de ore petrecute în fața calculatorului şi cu ochii în telefon, la serviciu, pe stradă şi acasă. Muşchii gâtului se vor întări, pentru a putea susţine capul, în care se va afla un craniu mai gros decât al omului din prezent, capabil să protejeze de radiaţiile emise de dispozitivele digitale şi, în mod deosebit, de telefonul inteligent. Bustul, în loc să fie aliniat cu întreg trupul, va fi scos în faţă, ca urmare a poziţiei aplecate spre calculator şi telefon. Mâna va fi în formă de gheară, dezvoltând aşa-numitul sindrom de tunel cubital, cauzat ţinerii în mână a telefonului, perioade îndelungate, iar cotul va râmâne îndoit la aproape 90 de grade, pentru a putea ţine telefonul în poziţie cât mai uşor de accesat, perioade lungi de timp. Stilul de viaţă sedentar va duce la micşorarea creierului. Ochii săi vor avea pleoape duble, pentru a o feri de radiaţiile tehnicii folosite[4].
Referitor la telefoanele inteligente, smartphone-urile, există, astăzi, în lume, milioane de utilizatori, care petrec mult timp în compania lor, media globală pe planetă fiind de trei ore, deşi nu puţine sunt persoanele care petrec şi 6-7 ore pe zi, în compania lor.
Un studiu din anul 2010, efectuat în SUA, a demonstrat că copiii cu vârste între 8-10 ani petrec, în medie, opt ore pe zi, folosind dispozitivele electronice în afara şcolii, adică mai mult timp decât petrec în şcoală, în scop educaţiv şi formativ[5]. Se apreciază, că, în prezent, omul contemporan petrece un sfert din starea de veghe, cu telefonul în mână, mai mult decât investeşte în orice altă activitate cotidiană, cu excepţia somnului, deşi de multe ori şi acesta este grav afectat. Comparativ cu speranţa medie de viaţă, de 75 de ani, perioada pe care o petrece, în medie, în faţa tehnologiei, este de 11 ani.
Într-o cercetare largă, realizată asupra unui eşantion numeros de respondenţi din SUA, 46% dintre participanţi au răspuns că nu ar putea trăi fără telefoanele inteligente, mulţi dintre ei afirmând că preferă să îşi avarieze maşina sau să li se spargă casa, ba chiar să fie vătămaţi ei înşişi, decât să sufere vreo daună telefonul lor. Mai mult chiar, 80% dintre adolescenţi verifică telefonul de câteva ori în decursul unei ore.
Reţelele de socializare, care au promis conectarea persoanelor umane, par, mai degrabă, să fi adâncit vidul existenţial, sentimentul de gol şi de pustiu sufletesc, însingurarea socială şi alienarea spirituală. Sentimentul apartenenţei la un grup real şi cel al relaţionării directe sunt înlocuite cu relaţiile virtuale, mediate de tehnologie. Nu întâmplător de vorbeşte despre „nanofobie”, adică despre teama de a fi privat de mijloacele digitale, precum şi de „depresia de Facebook”.
Un studiu efectuat la Universitatea din California a demonstrat că petrecerea unui timp îndelungat în compania tehnologiei digitate limitează abilitatea şi capacitatea copiilor şi a adolescenţilor de a recunoaşte şi aprecia emoţiile altor persoane. Persoanele participante la această cercetare, cu vârste cuprinse între 11-12 ani, nu au fost capabile să sesiseze starea sufletească generală a unor colegi şi colege, considerând că tristeţea apăsătoare era, de fapt, o simplă indispoziţie trecătoare, suferinţa, exprimată pe chipul acelora, era formă de a impresiona, iar expresiile de bucurie – expresii prefăcute de falsă fericire. Foarte interesant, după ce aceşti copii au făcut o pauză de cinci zile, de la computer, au putut recunoaşte, din nou, precis şi cu empatie, stările sufleteşti ale colegilor[6].
Petrecerea a mai mult de trei ore pe zi în compania tehnologiei digitale şi, în special, a reţelelor de socializare, conduc spre o stare precară de sănătate mintală, copiii dependenţi de tehnologie având întârzieri în dezvoltarea emoţională, intelectuală şi socială[7].
Ca urmare, Generaţia Y sau Millennials, „prima care a crescut având tehnologia la dispoziţie, este o generaţie nefericită şi dezamăgită (…). Din cauza tehnologiei, tinerii aceştia sunt prea nerăbdători şi sunt obişnuiţi să primească o gratificare instant. Pot comanda aproape orice cu livrare imediată, nu trebuie să aştepte o săptămână pentru a vedea serialul preferat la televizor, pot vedea online o serie întreagă odată (…), însă anumite lucruri în viaţă nu pot fi atinse imediat – satisfacţia la locul de muncă, relaţiile puternice, unele seturi de abilităţi, încrederea în sine”[8].
Din această perspectivă, este interesant de menţionat aşa-numitul test al bezelei, Testul Marshmallow sau amânarea recompensei, făcut în anii 1960, la Universitatea din Standford. El a fost condus de psihologul Walter Mischel, profesor la vestita universitate. Copii de 4-6 ani, au fost conduşi într-un laborator de cercetare. Pe o masă, în faţa lor, a fost aşezată o bezea. Cercetătorul anunţa copiii că va lipsi 15 minute din laborator, dar cei care, la întoarcerea lui, nu se vor fi atins de prăjitură, vor mai primi una, ca bonus sau premiu. La întoarcere, cercetătorii au constatat că două treimi din copii mâncaseră bezeaua. Cu cât vârsta era mai mare, cu atât era mai dezvoltată şi capacitatea de autocontrol şi înfrânare. Mai târziu, peste ani, când au fost studiate dosarele copiilor participanţi, s-a observat că aceia care au reuşit să îşi amâne recompensa erau mult mai realizaţi din punct de vedere financiar, intelectual şi social. Două observaţii se pot desprinde, pe marginea acestei cercetări: pe de o parte, pericolul la care sunt expuşi copiii, cu cât vârstele lor sunt mai fragede sau necoapte, prin folosirea iraţională şi adictivă a tehnologiei; iar pe de altă parte, faptul că viaţa întreagă, nu doar vârsta copilăriei sau a adolescenţei, aşa cum o mărturiseşte credinţa creştină, viaţa ascetică, este o amânare a recompensei imediate sau efemere, o sublimare a beneficiilor şi o direcţionare a lor în plan spiritual şi din perspectiva efectelor veşnice – dezpătimirea şi mântuirea.
De asemenea şi mai ales la copii şi tineri, nu doar empatia, ci şi mecanismele de apărare în faţa obstacolelor şi eşecurilor, aşa-numita rezilienţă emoţională este grav afectată de excesul de tehnologie. Un astfel de copil trăieşte într-un univers virtual, cu provocări imaginare, iar atunci când ia contact cu realitatea, nu este capabil să dezvolte răspunsuri adaptate, ci ireale, ca în jocurile sale digitale.
Nicolas Carr, în volumul său, intitulat Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman[9], menţionează o cercetare făcută de un profesor de economie, de la San Jose University, USA, care a observat că progresul mijloacelor media digitale şi lectura pe net au influenţat profund modul de lectură al omului contemporan. Profesorul menţionat a chestionat 113 persoane bine instruite, din categorii sociale variate: savanţii, profesori, medici, ingineri, manageri, între 35 şi 40 de ani, cerându-le să se pronunţe asupra modului în care cred ei că s-au schimbat deprinderile de lectură ale omului, în ultima decadă. Doar 27% au spus că alocau mai mult timp lecturii în adâncime, clasice, în timp ce 45% au spus că aceasta era în scădere. Pe când 16% raportau că acordau mai multă atenţie lecturii susţinute, 50% au spus că acordau lecturii în profunzime mult mai puţină atenţie, de când aveau la dispoziţie mijloacele digitale. Concluzia generală era aceea că „mediul digital tinde să încurajeze oamenii să exploreze extensiv multe subiecte, dar la un nivel superficialˮ, şi că „hyperlinkurile îi distrag pe oameni de la citirea şi gândirea profundăˮ[10]. Ca urmare şi precum arată o altă cercetare, 60% dintre americani nu au citit, niciodată, în viaţă, o carte, în întregime, că 80% dintre cărţi sunt citite de aproximativ 10% din populaţie. În prezent, 50% dintre tinerii americani au afirmat că citesc 4 minute zi sau mai puţin, 30% dintre ei – 2 minute sau mai puţin, iar 10% nu citesc deloc. Lipsa lecturii conduce la o exprimare greoaie şi defectuoasă, plină de greşeli şi stereotipii verbale, mutism, probleme intrapersonale şi în relaţia cu semenii[11]. În spaţiul românesc, se vorbeşte despre o creştere alarmantă a nivelului de analfabetism funcţional şi de autism emoţional.
Oamenii de ştiinţă, referindu-se la efectele abuzului de tehnologie asupra lecturii, vorbesc despre acea lectură în formă de „F”, în sensul că textul în format digital a condus la o proastă şi superficială lectură. Cititorul digital nu stăruie asupra unei pagini mai mult de 10 secunde şi doar una din 20 de pagini este privită mai atent. El începe prin lecturarea primelor două-trei rânduri ale paginii, coboară superficial asupra unuia sau a două rânduri de la mijlocul ei, pentru a plonja, grăbit, la finalul sau subsolului ei.
Aşa se face că efectele abuzului de tehnologie informaţională, asupra capacităţii de concentrare sau de focusare sunt dintre cele mai şocante. Un studiu realizat de Microsoft Canada, prin scanare cerebrală, a descoperit că durata medie de concentrare a scăzut, în prezent, de la 12 secunde, cât era în anul 2000, la 8 secunde. Aceasta înseamnă că avem o capacitate de concentrare mai mică decât un peştişor auriu, a cărui putere de concentrare este de 9 secunde!!![12].
Reflectând asupra acestor realităţi, Adam Alter, în lucrarea sa Irezistibil. Dependenţa de tehnologie şi afacerile din spatele ei, spunea: „Este cocaina generaţiei noastre. Oamenii sunt dependenţi. Trecem prin sevraj. Suntem atât de motivaţi de acest drog, încât să obţinem fie şi o singură doză implică reacţii cu adevărat bizare. Vorbesc de «like»-uri. S-au transformat pe nesimţite în primul drog digital care ne domină cultura”[13].
Aceasta constatare nu este una lipsită de obiectivitate, întrucât, atunci când este vorba de jocurile digitale, „oamenii de ştiinţă au descoperit că jocurile video determină creierul să elibereze dopamină. Dopamina este aşa-numita „substanţă chimică a plăcerii” şi stimulează sistemul de recompense al creierului. Un studiu recent a arătat că jocurile video eliberează o cantitate de dopamină comparabilă cu cea eliberată de medicamente cum ar amfetaminele şi Ritalin. De fapt, neurologii au comparat atracţia ecranelor cu cea a drogurilor pentru un dependent. Cercetătorii au descoperit că atunci când jucătorii obişnuiţi au văzut imagini din jocul lor preferat, creierul lor a răspuns în modul în care creierul dependenţilor de droguri reacţionează atunci când aceştia întâlnesc lucruri care le amintesc de drogul lor. Acest efect de dependenţă l-a făcut pe Dr. Peter Whybrow, şeful Secţiei de Neurologie de la Universitatea din California, Los Angeles (UCLA), să descrie dispozitivele electronice ca fiind cocaina electronică (…). Expunerea copiilor de vârstă mică la o eliminare constantă a dopaminei înseamnă că, în timp, nu vor mai obţine acelaşi nivel de bucurie sau încântare atunci când joacă jocul, aşa că vor trebui să facă tot mai mult pentru a obţine acel efort”[14].
Iar, la modul general, aceiaşi savanţi, au constatat că „dependenţa de internet de lungă durată (identificată prin utilizarea excesivă a internetului) poate chiar să modifice modul în care funcţionează creierul (…). Studiile arată că dependenţa de internet este asociată cu schimbări structurale şi funcţionale în regiunile creierului care implică procesarea emoţională, atenţia executivă, luarea deciziilor şi controlul cognitiv. Utilizarea excesivă a internetului poate afecta modul în care creierul înţelege emoţiile, capacitatea de concentrare şi susţinerea atenţiei şi concentrării, felul în care analizează informaţiile pentru a lua decizii şi, în general, gestionarea modului în care gândim. Creierul copiilor, care încă se dezvoltă, ar putea fi afectat de timpul îndelungat petrecut în faţa ecranului, în timpul copilăriei”[15].
Date fiind aceste realităţi, reacţiile nu s-au lăsat mult aşteptate. Una dintre cele mai importante a fost cea a Academiei Americane de Pediatrie, care, în anul 1999, iar apoi în anul 2011, a propus un plan familial de folosire a tehnologiei şi a făcut recomandarea ca, până la vârsta de 3 ani, copiii să nu fie expuşi, nici direct, nici indirect, televiziunii sau ecranelor. Abia după această vârstă, aceştia pot fi introduşi treptat, supravegheat şi ghidat, în lumea tehnologiei digitale, şi nu mai mult de 1-2 ore, zilnic.
În anii 2015 şi 2016, Asociaţia Americană de Psihologie şi Academia Americană de Pediatrie, pe baza a peste 400 de studii inventariate, au lansat, public, un avertisment puternic, referitor la urmările negative, pe care le pot avea expunerea la violenţă în mass-media, între care gânduri şi emoţii negative, disfuncţionale, comportamente agresive, furie, răzbunare, prin diminuarea emoţiile pozitive, între care empatia şi compasiunea.
Ca alternativă la abuzul şi dependenţa de tehnologie, sunt recomandate intracţiunile reale, cu părinţii, fraţii şi copiii de aceeaşi vârstă, cultivarea jocurilor în aer liber, de socializare, construirea unor relaţii de prietenie efectivă, lectura, în format tipărit, activităţi sportive şi recreative. Am mai putea adăuga, dintr-o perspectivă spirituală, o viaţă morală înaltă, având în centrul ei lucrarea de dobândire a virtuţilor creştine, rugăciunea individuală şi eclesială.
Un alt adevăr este acela că mai ales copiii şi tinerii învaţă din exemplul pe care îl primesc de la părinţii lor sau de la persoanele cu care interrelaţionează. Ştiinţific, aceasta se numeşte teoria învăţării sociale, care postulează că cei mici deprind comportamentul unei alte persoane, pe care o imită. La baza acestei teorii a stat un experiment, efectuat de psihologul Albert Bandura, în anul 1961. El a inclus 36 de băieţi şi 36 de fete, având vârste cuprinse între 3 şi 6 ani. Într-o cameră cu mai multe jucării, se afla şi un clovn mare, gonflabil, numit Bobo, care, ori de câte ori era împins sau răsturnat, revenea la poziţia sa verticală. Copiii care au observat un adult ce se purta agresiv şi lovea violent păpuşa, au procedat la fel, lovindu-o cu pumnii şi picioarele, ba chiar inventând noi forme de agresiune, precum aruncarea de săgeţi şi îndreptarea puştilor de jucărie asupra ei. Copiii care au observat din partea persoanei adulte un comportament de interacţiune paşnică, s-au comportat cu blândeţe. Aşadar şi mai ales la vârste fragede, copiii învaţă prin observaţie, imitaţie şi modelare.
Acest experiement ne demonstrează rolul părinţilor. Dacă tatăl stă toată seara în faţa televizorului sau a ecranului, fără a socializa ori empatiza cu familia, tot astfel şi copiii sunt tentaţi să imite acelaşi comportament de izolare emoţională.
Prin urmare, părinţii, în primul rând, sunt chemaţi să creeze, la copii lor, comportamente digitale pozitive, obiceiuri digitale sănătoase. Am putea, chiar, vorbi despre o „abstinenţă digitală”, despre o „detoxifiere digitală” periodică, de o zi pe săptămână sau de câteva zile pe lună, prin accesarea mult mai restrictivă şi doar în situaţii de nevoie, a dispozitivelor digitale, pe care să le prectice întreaga familie, părinţi şi copii.
Mark Zuckerberg a anunțat investiția financiară masivă, în vederea înlocuirii rețelei Facebook cu Metaverse, un fel de „second life”, în care fiecare își poate alege un avatar, trăind experiențe digitale interactive, ca și cum s-ar petrece în lumea reală, însă fără a fi prezent în mod fizic. Experiențele promise sunt paroxistice. Beneficiile sufletești și emoționale sunt, oare, proporționale sau metaversul promis va deveni o infinită lume a izolării și însingurării reale, pe fondul prezenței virtuale?
[1] Vezi Laurent ALEXANDRE, Jean-Michel BESNIER, Pot face roboţii dragoste? 12 întrebări despre transumanism, traducere de Maria-Magdalena Cresciuc, Editura HUMANITAS, Bucureşti, 2019.
[2] Dr. Elizabeth KILBEY, Creşterea copilului în era digitală. Ghid de parenting responsabil, traducere: Andra-Cristina Nichifor, Editura Niculescu, Bucureşti, 2019, pp. 13- 14.
[3] Prof. dr. Dmitri AVDEEV, Tulburările psihice şi patologia Duhului, traducere din limba rusă Denis Chiriac, DOXOLOGIA, Iaşi, 2018, pp. 38-39.
[4] Sabina DAMIAN, Mindy este un model 3D menit să ne arate cum vom evolua din cauza tehnologiei, în ziarul „Click”, ediţia din data de 26 iunie 2019.
[5] Dr. Elizabeth KILBEY, op. cit., p. 69.
[6] Ibidem, p. 42.
[7] Ibidem, p. 112.
[8] Ibidem, p. 39.
[9] Nicholas CARR, Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman, traducere din engleză de Dan Crăciun, Editura Publica, Bucureşti, 2012, p. 188.
[10] Ibidem, p. 189.
[11] Patti M. VALKENBURG, Jessica Taylor PIOTROWSKI, Generaţia digitală şi dependenţa de media, traducere: Luiza Mohonea, Editura Niculescu, Bucureşti, 2018, pp. 176-177.
[12] Dr. Elizabeth KILBEY, op. cit., p. 36.
[13] Irezistibil. Dependenţa de tehnologie şi afacerile din spatele ei, traducere din engleză de Emilia Vasiliu, Editura Publica, Bucureşti, 2017, p. 141.
[14] Dr. Elizabeth KILBEY, op. cit., p. 98.
[15] Ibidem, pp. 98-99.