În viața aceasta de pe pământ, Dumnezeu cere fiecăruia dintre noi să fie aflat credincios (cf. I Cor. 4, 2). Însă a găsi pe cineva credincios în cuvânt și în fapte este foarte greu (cf. Pilde 20, 6). Desigur, nu spun acest lucru doar ca să-ți arăți conștiința, pentru că nu se cuvine să dai seama vreunui om de cele făcute (Cf. Pilde 20, 6), ci ca să-ți dovedești credința curată în Dumnezeu, Care «mântuiește pe cei drepți la inimă» (Ps. 7, 10) și care «cunoaște gândurile oamenilor» (Ps. 93, 11). Este mare lucru să întâlnești un om credincios, căci acesta este mai bogat și decât cel mai bogat om de pe pământ. Celui credincios poți să-i încredințezi toate bogățiile lumii (Pilde 17, 6), căci acesta s-a lepădat de toate și pe toate le-a defăimat. Cei care strâng multe averi și bogății, au sufletul sărac. Și cu cât adună mai multe bogății, cu atât mai obsedați sunt să dobândească și acele puține lucruri care le lipsesc. Însă în cazul omului credincios se petrece următorul paradox: în sărăcia sa, el se simte bogat, întrucât, mulțumindu-se numai cu cele de trebuință, adică cu hrana și îmbrăcămintea, acesta a defăimat orice dorință de a se îmbogăți (Cf. I Tim. 6, 8).
Credința însă nu reprezintă numai o trăsătură a creștinilor. Există multe lucruri care se petrec în lume și care, deși sunt înfăptuite de anumiți oameni care nu aparțin Bisericii, totuși au un miez de credință în ele. Principiile care stau la baza căsniciei, fondate pe temelia credinței, îi ajută pe cei doi tineri – care până în momentul Nunții erau necunoscuți și străini unul față de celălalt – să trăiască în armonie. Și astfel, deși nu aveau nici o legătură trupească sau vreun bun material în comun, prin încrederea reciprocă pe care le-o conferă Taina Nunții, devin părtași acelorași bunătăți. De asemenea, credința stă și la baza agriculturii, căci cel care nu crede că va aduna roadele sale nu poate răbda nici truda necesară cultivării lor. Pe credință se bazează și sufletul celor care călătoresc pe mare, căci, având încredere într-o bucată mică de lemn, aleg instabilitatea valurilor în schimbul siguranței uscatului. Își pun nădejdea în credință, pe care o consideră o siguranță mai mare decât cea mai sigură ancoră. Așadar cele mai multe fapte umane sunt zidite pe temelia credinței. Desigur, acest lucru nu se întâmplă numai în cazul nostru, al creștinilor, ci și în cazul celorlalți oameni. Chiar dacă nu acceptă Sfânta Scriptură, ci numai unele învățături proprii, acest lucru îl fac în baza credinței.
La credința adevărată ne cheamă și Apostolul citit astăzi, arătându-ne drumul și modul în care putem fi bineplăcuți înaintea lui Dumnezeu. Sfântul apostol Pavel spune că «fără credință, nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu» (Evrei 11, 6). Pentru că cine va fi gata să împlinească poruncile lui Dumnezeu dacă nu este sigur că Dumnezeu îi va răsplăti rodul credinței sale? Și cum își vor păstra tinerele fecioria sau cum vor deveni înțelepți tinerii dacă nu sunt siguri că puritatea lor va fi răsplătită cu «cununa cea neveștejită» (I Petru 5, 4)? Credința este ochiul care luminează conștiința și sporește cumpătarea omului. Iată ce spune proorocul Isaia: «dacă nu credeţi, veți fi zdrobiți» (Isaia 7, 9). Referitor la proorocul David, Sfânta Scriptură ne relatează că «prin credință […] a astupat gurile leilor» (Evrei 11, 33), precum și că a ieșit din groapă fără să pățească nimic (Cf. Daniel 6, 23), tocmai pentru că și-a pus nădejdea în Domnul.
Există pe lumea asta ceva mai înfricoșător și mai rău decât diavolul? Împotriva acestuia avem o armă foarte puternică – credința (I Petru 5, 9), care reprezintă un adevărat scut netrupesc care ne apără de acest vrăjmaș invizibil. Diavolul atacă cu diferite săgeți viclene și înșelătoare pe cei care nu trăiesc în trezvie (Ps. 10, 2). Împotriva acestui vrăjmaș invizibil, avem pavăza credinței, așa cum spune Sfântul apostol Pavel: «în toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului» (Efes. 6, 16). De multe ori diavolul ne ispitește cu plăceri și pofte viclene. Trebuie însă să fim întrarmați cu pavăza credinței, care păzește mintea neîntunecată și înăbușă gândurile și pornirile păcătoase, apărându-ne astfel de săgețile vicleanului.
Am vorbit mult despre credință, dar chiar de-am vorbi o zi întreagă despre acest subiect, tot nu ne-ar ajunge timpul să terminăm discuția. Pentru moment însă să ne oprim asupra exemplului lui Avraam din Vechiul Testament, căci prin credință suntem copiii săi (Cf. Rom. 4, 11; Gal. 3, 7). Acesta nu s-a îndreptat numai prin faptele sale (Iacov 2, 21), ci și prin credință (Cf. Fac. 15, 6; Rom. 4, 3; Iacov 2, 23). Însă nu a fost numit prietenul lui Dumnezeu decât numai după ce a crezut în El. Căci fiecare faptă o făcea din credință. Din credință și-a părăsit patria, țara, casa, părinții (Evrei 11, 8-10). Deci, după cum acesta s-a îndreptat prin credință, așa și noi să credem ca să ne îndreptăm. Știm că nu putea face copii, pentru că ajunsese la o vârstă înaintată, iar femeia lui era și ea bătrână și amândoi erau nemângâiați întrucât nu aveau copii. Dumnezeu însă îi făgăduiește că va avea copii. Iar el a crezut în această făgăduință (Rom. 4, 19), cu toate că trupul său era slăbit și îmbătrânit. Nu și-a concentrat deci atenția asupra trupului său neputincios, ci a luat aminte la puterea Celui ce i-a făgăduit acest lucru, considerând demn de încredere pe Cel care i-a dat o veste atât de bună (Evrei 11, 11). Și astfel, din două trupuri ca și moarte (Evrei 11, 12), s-a născut un prunc într-un mod cu totul minunat. Mai apoi, când a primit porunca să-l aducă drept jertfă, cu toate că auzise făgăduința că «cei din Isaac se vor chema urmașii tăi» (Fac. 21, 12), dă ascultare acelei porunci, pregătindu-se să-l jertfească lui Dumnezeu pe unicul său fiu (cf. Fac. 22, 2). Avea așadar vie nădejdea că Dumnezeu putea să-l învieze din morți (Evrei 11, 19). Deci după ce l-a pus pe lemne și l-a legat, era gata să-l înjunghie după porunca primită de la Dumnezeu. Însă datorită bunătății Acestuia, și-a primit înapoi fiul viu, pentru că i s-a arătat un miel pe care trebuia să-l jertfească în locul fiului său (Fac. 22, 9-13). Întrucât s-a arătat credincios în toate aceste încercări, a primit pecetea dreptății prin tăierea împrejur. Iar, înainte de aceasta, credința sa a fost pecetluită printr-o nouă făgăduință făcută de Dumnezeu cum că va deveni părintele multor popoare (Fac. 17, 5).
Să vedem în continuare cum a devenit Avraam tatăl unei întregi mulțimi de popoare. Desigur, cu toții mărturisim că este părintele iudeilor datorită înrudirii după trup. Dacă însă ne concentrăm atenția și ne consolidăm gândul asupra înrudirii după trup, atunci vom fi nevoiți să spunem că făgăduința lui Dumnezeu este falsă. Pentru că, din acest punct de vedere, Avraam nu poate fi considerat părintele nostru al tuturor. Ci ceea ce ne face pe toți copiii săi este înrudirea pe baza credinței în Dumnezeu (Rom. 4, 12). Însă în ce fel se petrece acest lucru? Oamenii nu cred că poate cineva să învieze din morți, la fel cum nu cred că cineva ajuns la o vârstă extrem de înaintată mai poate naște fii. Noi însă credem în Hristos, Care a predicat, a fost răstignit și apoi a înviat. Prin această credință, devenim fii ai lui Avraam. Și crezând, primim și noi, ca și el, pecetea duhovnicească. Prin botez, suntem tăiați împrejur prin harul și puterea Sfântului Duh, nu după trup, ci după inimă, după cum ne îndeamnă proorocul Ieremia: «tăiați-vă împrejur pentru Domnul și lepădați învârtoșarea inimii voastre» (Ieremia 4, 4) și ne învață apostolul Pavel «în El (Hristos) ați și fost tăiați împrejur cu tăiere împrejur nefăcută de mână […]. Îngropați fiind împreună cu El prin Botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu» (Col. 2, 11-12).
Dacă ținem această credință, nu vom fi osândiți, ci ne vom împodobi cu multe virtuți. Pentru că atât de mare putere are credința, încât oferă omului chiar și posibilitatea de a merge pe apă. Petru era și el un om ca și noi, având trup și sânge și hrănindu-se cu aceeași mâncare pe care o avem și noi. Când Iisus i-a adresat chemarea «vino la Mine», întrucât a crezut, a început să meargă pe mare (Mat. 14, 29). Credința sa era îi oferea mai multă siguranță decât i-ar fi oferit un dig, ușurându-i astfel greutatea corpului. Cât timp a avut credință, a mers cu statornicie pe apă. Însă, imediat ce s-a îndoit, a început să se scufunde (cf. Mat. 14, 30), fiindcă, pe măsură ce își pierdea credința, cu atât mai mult se afunda în mare. Cunoscându-i sufletul, Iisus, vindecătorul patimilor noastre, l-a dojenit astfel: «Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (Mat. 14, 31). Și astfel, luând putere de la Hristos, Care îl ținea de mâna dreaptă, și crezând din nou, a făcut același traseu, pășind din nou pe ape. Acest eveniment, adică pășirea din nou pe mare, este mărturisit în mod indirect în Evanghelie, care relatează că s-au suit din nou în corabie (Mat. 14, 32). Nu se specifică deci că Petru a urcat în corabie după ce a înotat înapoi, ci lasă să se înțeleagă faptul că traseul pe care l-a făcut pășind pe valuri spre Iisus, l-a refăcut mergând din nou pe mare, alături de Acesta.
Credința are atâta putere, încât nu se mântuiește numai cel care crede, ci și mulți alții în jurul său. Paraliticul din Capernaum nu era el însuși credincios, ci credincioși erau cei care l-au introdus înăuntru prin acoperișul casei. Spun că nu era credincios, fiindcă, împreună cu trupul, și sufletul său era bolnav. Și, ca să nu credeți că îl acuz eu degeaba, acest lucru este mărturisit în Evanghelie: «și Iisus, văzând credința lor» (nu a celui bolnav), «a zis slăbănogului: […] scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta» (Mat. 9, 2; 9, 6).
Să vă ofer și alt exemplu al faptului că prin credința unora se mântuiesc și alții. Este vorba despre surorile lui Lazăr. Întrucât trecuseră trei zile de la moartea lui Lazăr, trupul său a început să se descompună. Cum putea cineva care era mort de atâtea zile să creadă și să se roage Mântuitorului pentru sine? Însă ceea ce nu putea să facă cel mort, au făcut surorile sale pentru el. Venind deci Iisus, Maria, sora lui Lazăr, a căzut la picioarele Sale (Ioan 11, 32). Iar când Acesta a întrebat unde l-au îngropat, ea a răspuns: «Doamne, deja miroase, că este a patra zi». Însă Domnul i-a zis: «Nu ți-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?» (Ioan 11, 39-40). Este ca și cum i-ar fi spus: tu să ai credința pe care n-o poate avea fratele tău! Atât de puternică era credința surorilor, încât l-au readus la viață pe Lazăr, cel care murise de trei zile. Să ne gândim și la următorul lucru: dacă unii oameni, care și-au arătat credința în locul altora, au putut să învieze morți, tu, crezând cu sinceritate pentru tine însuți, nu vei avea de câștigat cu mult mai mult? Chiar și dacă ești necredincios sau puțin credincios, Domnul, în multa Sa iubire de oameni, îți va primi pocăința. E de ajuns să spui cu recunoștință și sinceritate: «Cred, Doamne. Ajută necredinței mele» (Marcu 9, 24). Dacă consideri că ești credincios, să ai convingerea că nu ai ajuns încă la măsura credinței desăvârșite și să te rogi Domnului dimpreună cu ucenicii «sporește-ne credința» (Luca 17, 5). Deci dacă ai deja o parte din credință, cealaltă parte o vei primi de la Dânsul.
Credința are un singur nume, care însă sugerează două lucruri sau două feluri de credință: primul este de natură dogmatică și arată consimțământul sufletului față de o anumită învățătură sau adevăr. Acel fel de credință este de folos sufletului, așa cum subliniază Însuși Mântuitorul Hristos: «cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni» (Ioan 5, 24) și «cel ce crede în El (Fiul) nu este judecat» (Ioan 3, 18), ci «s-a mutat din moarte la viață» (Ioan 5, 24). O, cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Mulți drepți s-au nevoit timp de mulți ani ca să placă lui Dumnezeu. Iar ceea ce au dobândit ei în atâția ani, Domnul ne oferă într-o clipită. Deci, dacă vei crede că Iisus Hristos este Mântuitorul lumii și că «Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui» (Rom. 10, 9) și îți va fi dăruit Raiul de către Cel care i-a deschis și tâlharului ușile Raiului (Luca 23, 42). Să nu cumva să nu crezi aceasta. Pentru cel care l-a mântuit pe tâlhar într-o clipită, în locul sacru de pe Golgota, te va mântui și pe tine dacă vei crede în El.
Al doilea fel de credință este cel pe care l-am putea numi credință lucrătoare. Este vorba despre credința care provine din trăire și din harul lui Dumnezeu. «Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței. Și unuia i se dă întru același Duh credință, iar altuia darurile vindecărilor, întru același Duh» (I Cor. 12, 8-9). Așadar această credință, care ni se oferă prin Harul Sfântului Duh, nu are legătură numai cu dogma, ci este cea care lucrează acele lucruri minunate care depășesc posibilitățile omului: «dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta» (Mat. 17, 20). Când cineva spune ceva și crede că acel lucru se va întâmpla, fără vreo urmă de îndoială, atunci va primi Harul care va îndeplini acel ceva. Aceasta este credința echivalentă grăuntelui de muștar. Fiindcă, după cum sămânța de muștar, deși este mică ca dimensiune, are înăuntrul său multă putere și, când este cultivată ocupă o suprafață foarte mică de pământ, dar când crește capătă crengi lungi, putând adăposti în frunzișul său mulțimi de păsări (cf. Mat. 13, 32), tot așa și credința pentru suflet: dacă este puternică, este capabilă de multe lucruri. Credința, întărită și luminată permanent de Harul lui Dumnezeu, are capacitatea de a întrezări – dinainte de a se sfârși lumea aceasta – cele viitoare și răsplata făgăduită nouă de către Dumnezeu. Să avem deci credința necesară în Dumnezeu, căci astfel vom primi de la El credința lucrătoare, care depășește orice putere omenească.
Trebuie așadar să dobândim credința curată și adevărată, pe care ne-o învață Biserica și care este consolidată cu adevărurile autentice ale Sfintei Scripturi. Întrucât însă nu toți pot cerceta Sfintele Scripturi – deoarece unii nu știu să citească, iar alții sunt prea încărcați cu grijile lumești și nu studiază Scriptura – am decis să facem un rezumat al întregii învățături dogmatice, ca să nu se piardă suflete din cauza neștiinței. Acest rezumat să-l învățați pe de rost și să-l rostiți cu multă luare aminte, scriindu-l nu pe hârtie, ci în memoria și în inimile voastre. Și să aveți grijă ca nu cumva să audă vreun Catehumen ceea ce vă predau vouă acum. Să vă hrăniți cu această credință în fiecare clipă a vieții voastre și să nu acceptați niciodată altă credință în afară de aceasta, chiar și dacă noi înșine vă vom propovădui altă credință contrară celei pe care v-o predăm acum; chiar dacă diavolul se va transforma în înger de lumină (II Cor. 11, 14) și va încerca să vă amăgească. Pentru că dacă noi sau vreun înger din cer vă va propovădui o altă evanghelie, diferită de cea pe care ați primit-o, «să fie anatema» (Gal. 1, 8-9). Când vei auzi un singur cuvânt, să-ți aduci aminte întreaga credință, însă să cercetezi îndată Sfânta Scriptură ca să afli învățătura completă care reiese din cuvântul respectiv. Pentru că adevărurile de credință nu au fost formulate din dorință și cugetare omenească, ci au fost culese din Sfintele Scripturi, alcătuind astfel învățătura de Credință. Și, după cum sămânța mică de muștar cuprinde în sine dinamismul întregii plante, în toată dezvoltarea ei, tot astfel acest Simbol de Credință prezintă în puține cuvinte întreaga cunoștință a credinței, care este cuprinsă în Vechiul și Noul Testament. Luați deci aminte, fraților, și țineți predaniile (II Tes. 2, 15), pe care le-ați primit și scrieți-le adânc în inimile voastre (cf. Pilde 7, 3).
Țineți-le cu evlavie și trezvie, ca să nu le vatăme vrăjmașul cel viclean în sufletele unora dintre voi. Fiți cu luare aminte ca nu cumva vreun eretic să schimbe ceva din cele care v-am predat. Căci predarea credinței se aseamănă cu depunerea de bani în bancă (cf. Luca 19, 23). Dumnezeu ne va cere socoteală pentru toate acestea. «Îți poruncesc», zice Sfântul apostol Pavel, «înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viață, și înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce în fața lui Ponțiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună: să păzești porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire și locuiește întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea și puterea veșnică! Amin» (cf. I Tim. 6, 13-16).
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Editura Etoimasia, Sf. Mănăstire Sf. Ioan Botezătorul din Karéa, Cateheza V, pp. 108-118