Când mâna este folosită pentru a mângâia pe cineva, se produce ceva cu totul deosebit. Mâna care mângâie poartă în sine o putere, un senzor spiritual, o revărsare de ceva atât de minunat încât face bine şi celui ce mângâie şi celui ce este mângâiat. Mângâierea este un gest ce poartă în sine o mare încărcătură de har, de iubire, de preţuire, de încurajare, de apreciere, de respect, de tandreţe, de revărsare a plinătăţii de bine spre cel mângâiat. Este mângâierea un gest aşa de simplu şi la îndemâna oricui însă foarte rar întrebuinţat. Să ne amintim puţin:
Când ţi-ai mângâiat ultima dată soţia? De certat, de replici dure, de nervi, de reproşuri ne amintim uşor. N-au fost aşa demult. Sunt destul de recente. Dar aminteşte-ţi când ai mângâiat ultima dată soţia şi ai sărutat-o şi i-ai spus că-ţi este dragă, că ea înseamnă foarte mult pentru tine, că o respecţi şi o apreciezi că este mama copiilor tăi, că ea, pentru tine, este darul lui Dumnezeu pe care l-ai primit în Taina Sfintei Cununii, că îi doreşti şi te străduieşti să o faci fericită.
Doar printr-o mângâiere!
Când ţi-ai mângâiat ultima dată mama şi i-ai spus că o iubeşti şi că o respecţi şi că îi eşti recunoscător pentru că te-a născut şi te-a crescut, pentru jertfa şi grija plină de iubirea cu care te-a înconjurat de la leagăn şi până acum? Poate sunt mai recente expresiile „bătrâna” sau „nu mă tot bate la cap şi lasă-mă să trăiesc cum vreau eu”. Dar, de mângâiat, când ai mângâiat-o ultima dată, spunându-i că o iubeşti şi că îi eşti recunoscător pentru grija părintească?
Când ţi-ai mângâiat ultima dată copilaşii, feciorul sau tata şi le-ai spus că îţi sunt dragi, că te bucuri de ei, că te mândreşti cu ei, ca ei sunt marea „investiţie” a vieţii tale, că-s minunaţi?
Într-un gest aşa de simplu se cuprinde atâta frumuseţe de viaţă. O mângâiere sinceră, tandră, afectuoasă înseamnă mai mult decât cea mai frumoasă poezie ce o poţi recita cuiva. Mâna care mângâie nu porneşte din umăr, ci ea vine din inima omului, din cămara sufletului, cămară în care se află chipul lui Dumnezeu. Mâna care mângâie vine de la Dumnezeu, este purtătoare de har, plină de frumuseţi din grădina Raiului. Psalmistul mărturiseşte: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale” (Psalmul 118, 73). Dumnezeu l-a creat pe om cu mâinile Sale, l-a modelat, l-a mângâiat în fel şi chip până când omul a ajuns să fie „după chipul Său”, cu şanse reale de a creşte în asemănarea cu Dumnezeu. Hristos Mântuitorul, pe lemnul Crucii, împlinind aducerea jertfei mântuitoare, şi-a încredinţat sufletul în mâinile Tatălui ceresc: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). După tot calvarul îndurat şi după durerile răstignirii, nicăieri nu se putea afla o mai mare mângâiere decât în mâinile Părintelui ceresc, mâini care îl aşază în braţele şi la pieptul iubirii părinteşti.
Bunul simţ faţă de mâna care mângâie a dus la minunata salutare şi mărturisire de recunoştinţă: „Sărut mâna!” Mâna poate fi o deschidere a inimii față de cei din jur. De multe ori îl cunoşti pe om după cum dă mana ori nu dă mâna cu tine. Poetul Grigore Vieru sesizează în mâna mamei o adevărată coroană care înnobilează fruntea fiilor ei: „Când m-am născut, pe frunte, eu / Aveam coroană împărătească; A mamei mână părintească”.
Prin mână se revarsă harul Sfântului Duh peste capul celui ce primeşte Taina Hirotoniei. Prin mâna preotului, aşezată pe capul celui ce-şi mărturiseşte păcatele, se revarsă harul iertării păcatelor în Taina Spovedaniei. Prin mână se binecuvintează poporul lui Dumnezeu, se sfinţeşte apa pentru botez şi pentru aghiazmă. Mâna a fost rânduită de Dumnezeu ca prin ea „toate spre slava lui Dumnezeu să se facă”.
Pr. Simion Bretfelean-Vidican, Cuvinte împărtăşite credincioşilor, Editura Renaşterea