Când eram copil – aveam vreo 5-6 ani – fratele mamei, Petrea Dabija, m-a luat cu căruţa la Mănăstirea Suruceni. Aici fuseseră călugăriţi odinioară alţi doi unchi ai mei – Serafim Dabija şi Nicodim Onu, care la acea oră făceau închisoare, undeva pe lângă Polul Nord pentru că noii stăpâni ai Basarabiei îi suspectaseră că ar conspira cu Dumnezeu contra puterii sovietice. Badea Petrea adusese, ascunse în fânul căruţei lui, câteva sfeşnice şi nişte icoane care aparţinuseră mănăstirii Zloţi, închisă după arestarea rudelor mele. Acolo părintele Serafim fusese stareţ şi părintele Nicodim – diacon.
Badea Petrea stătu de vorbă o vreme cu un călugăr bătrân, care, ţin minte, suspina mereu şi-şi mângâia barba albă ce-i acoperea aproape tot pieptul. La un moment dat, acesta observând, cum mă jucam pe treptele clopotniţei, nerăbdarea mea curioasă de a mă aburca şi mai sus, m-a luat cu o mâna şi m-a pus la subsioara lui, ajutându-mă să urc treptele.
Am suit pe nişte scări înguste undeva în cer. De acolo, din clopotniţă, lumea mi se arătă altfel. Imensă, măreaţă, largă, mai vie, fără de capăt. Se vedeau orizonturi peste orizonturi, sate după sate, păduri urmate de şesuri, ape şerpuind printre dealuri şi lunci de un verde lăcrimos. Întregul pământ parcă mi se aşternuse la picioare. Era un sentiment amestecat, de frică şi bucurie, pe care doar copiii îl mai pot cunoaşte. Abia de acolo am descoperit cât de frumos arată chiar locul de unde urcasem şi cât de multe zări răsar dincolo de orizontul văzut de jos.
Apoi, călugărul bătrân, în timp ce mă ţinea cu o mână strâns la pieptul său, cu o alta îmi cuprinse mânuţa în palma sa butucănoasă şi o sprijini de o funie răsucită pe care o mişcă încet dintr-o parte în alta. Era funia clopotelor, iar după ce făcu vânt mânii mele prinsă în palma lui de uriaş, limba grea – dintr-o dată – se izbi în trupul de metal al clopotului. Văile şi dealurile, cerul şi pământul se umplură, brusc, de un dangăt divin, care străbătu depărtările. Era după o ploaie de vară şi mi se păru că parcă mai tuna în ceruri. Înăbuşii un chiot de bucurie care mi se rupse involuntar din piept. Limbile celor câteva clopote, mai mari şi mai mici, prinseră să tresalte, să se zbuciume acolo sub cer. Mă ţineam strâns de frânghia ce clătina, bălăngănitor, tija puternică în dreapta şi în stânga, înălţându-mă şi coborându-mă; legănat de sunete, mie părându-mi-se că parcă şi aud smalţul care se desprindea de pe cer, ca să cadă pe lunci sau în iazuri.
Lumea, venită la slujbă din satele din jur, se uita de jos la noi, un copil strâns la piept de un bătrân care, mână în mână, băteau clopotele ce se răspundeau undeva între ea şi Dumnezeu, între mănăstire şi bolţi, între căruţa cu caii lui badea Petrea de jos şi îngerii cei nevăzuţi de sus.
La sfârşit, când bătrânul clopotar domoli freamătul tijei de metal, nu-mi putu desface degetele de pe funie decât cu greu. O linişte de început de lume se aşternu atunci peste pământ.
Aerul sfinţit de sunetele acestor clopote străvechi, precum o apă – de crucea care se scufundă în ea, se resemna înfiorat peste zarişti. Călugărul m-a ajutat, la fel de atent, să cobor treaptă cu treaptă până jos. Ajuns la pământ am pornit încet spre căruţa cu cai unde mă aştepta badea Petrea cu un zâmbet mai fericit ca al meu. De acolo cred şi azi, că cine coboară dintr-o clopotniţă – parcă pentru o mai mare siguranţă – calcă cu toată talpa pe pământ. Nu mă grăbeam, ca omul care adineaori a săvârşit un lucru important.
A trecut de atunci o viaţă de om. Clopotele de la Suruceni au fost o vreme coborâte din clopotniţă, ca netrebuincioase, apoi, mi se spune, nu prea demult au fost din nou urcate la locul lor din veci.
…De la acea zi mi s-a arătat în somnul meu de copil de mai multe ori un vis ciudat: că bătrânul călugăr m-a uitat în acea clopotniţă, coborând fără mine şi eu mă ţin de funia acelor clopote ca să nu cad, acolo, sus, deasupra zărilor.
N-a fost decât un vis, care nu m-a mai vizitat demult, ca să nu zic aproape niciodată de la adolescenţa mea încoace. Atunci, în acea zi îndepărtată cu ajutorul acelui călugăr cu barbă de nori şi acolo, sub streaşina lumii, mi s-a arătat într-un fel că, de multe ori, trebuie să te distanţezi de un loc, ca acesta să ţi se arate în toată splendoarea lui. Sau – prin asociaţie – de un eveniment, ca acesta să se poată vedea în adevărata lui dimensiune. Că omul are mereu nevoie de o perspectivă, ca să poată aprecia corect nişte locuri, nişte fapte, nişte evenimente, nişte semeni.
Am credinţa că lumea care ne înconjoară văzută dintr-o clopotniţă este alta. Câteodată şi astăzi parcă mă mai simt copilul de odinioară, ridicat pe umerii acelui bătrân, ca să pot ajunge capătul de funie roasă, care leagă cerurile de pământ şi zările – una de cealaltă…
Nicolae Dabija, DRUMUL SPRE BISERICĂ; rânduri şi gânduri creştine, pag. 162-166. Tipografia ”Europress”, Chişinău, 2013.