Prin ce favorizează iertarea un demers psihologic?
Este esenţial să-ţi reciteşti povestea, pentru a nu reproduce în permanenţă mecanismele trecutului. În timpul vieţii, toţi am fost răniţi într-un fel sau altul. Pentru a face faţă la toate, am pus în aplicare sisteme de apărare care ne-au ajutat să nu rămânem chirciţi sufleteşte în noi înşine. Însă, de multe ori, avem tendinţa de a adopta mereu aceleaşi scheme de apărare 10, 20, 30 de ani mai târziu. La vremea respectivă, poate că ele constituiau remediul potrivit rănii, însă astăzi se dovedesc a fi nepotrivite faţă de ceea ce trăim. A conştientiza aceste mecanisme de apărare ne îngăduie să începem a ieşi din rănire, adoptând o atitudine mai deschisă cu anturajul.
Spuneți că ne putem face rău cu răul care ni s-a făcut. Cum vine aceasta?
Trebuie să fii cu luare-aminte în ceea ce priveşte efectele produse de o agresiune, pentru a nu deveni propriul tău călău. De exemplu, am fost rănit de anumite vorbe. Dacă interlocutorul meu are un impact puternic asupra mea, o să cred că ceea ce a fost spus este foarte real. O să încep să mă învinovăţesc şi să mă identific cu vorbele aceluia, zicându-mi: „Am făcut ceva rău, prin urmare sunt rău”. Încep să mă desconsider, devin delăsător, sunt mai puţin entuziast, mai puţin prezent în lucrul meu şi cu familia.
Însă această reacţie nu este, cumva, normală în caz de agresare?
Desigur, însă trebuie bine înţeles faptul că celălalt este răspunzător de ceea ce a spus sau a făcut, dar nu de ceea ce se întâmplă după aceste atacuri. Acest lucru poate părea greu de suportat în cazul unor agresiuni grave. Însă eu conduc o sesiune despre iertare de 26 de ani şi pot dovedi că se poate. Puteţi persista în mânie şi să nu vreţi să-l iertaţi, însă atunci riscaţi să vă înfundaţi şi mai mult, în timp ce celălalt nu are nicio problemă.
Ce poți să faci după această conştientizare?
Să pătrunzi într-un proces esenţial numit „dezidentificare”. De exemplu, sunt mânios pe cineva. Cu timpul, m-am putut identifica cu această exasperare, cu riscul de a mă defini doar astfel. Dacă mă închid în această mânie, introduc o configuraţie psihică ce-mi va marca întreaga personalitate. Or, această „dezidentificare” mă poate ajuta să îndepărtez aceste reacţii automate. A mă „dezidentifica” nu înseamnă a nega ranchiuna, ci a descoperi că eu nu mă reduc la acest sentiment, că sunt o persoană cu mult mai bogată sufleteşte.
Oare această lucrare îngăduie vindecarea deplină a rănilor?
Potrivit părinţilor din deşert, orice rană lasă loc unei vulnerabilităţi ce va rămâne până la moarte. Este mai bine să ştim aceasta. Pentru aceşti înţelepţi din secolele IV şi V, este greu să te schimbi pe tine însuţi. „Din momentul în care încerci aceasta, vezi bine că prea puţin te schimbi”, explică aceştia cu luciditate. Totuși, putem schimba raportarea la ceea ce se petrece în lăuntrul nostru datorită acestui demers de „dezidentificare”. Nu ne vom suprima niciodată şi întru totul fragilităţile, dar putem modifica felul în care ele ne influenţează existenţa. Înţelegând că eu nu mă reduc la mânia sau la tristeţea mea, atunci ajung să nu-l limitez pe agresor la agresiunea lui, pe mincinos la minciuna lui.
Ca să ierţi nu trebuie, oare, ca celălalt să fi făcut vreun gest, în această direcţie?
Să nu confundăm iertarea cu reîmpăcarea. Iertarea depinde de tine 100%, în timp ce reîmpăcarea îi revine 50% celuilalt. Puteţi să decideţi a-l ierta pe agresorul vostru fără să-l fi revăzut vreodată. Fără ca măcar să ştiţi în ce dispoziţie sufletească este faţă de voi. Dacă aţi parcurs calea iertării, atunci poate fi prevăzută o reîmpăcare. Poate că interlocutorul vostru nu va accepta aceasta însă, cel puţin, veţi fi realizat partea voastră din lucrare. În caz de refuz, puteţi foarte bine să vă rugaţi pentru el, ca inima să i se deschidă.
După ce am iertat, nouă ne revine să luăm iniţiativa în vederea unei reîmpăcări?
Eu unul îi sfătuiesc pe cei care săvârşesc această lucrare în vindecarea rănii lor să nu încerce să-şi revadă agresorul imediat. E inutil să sune la uşa acestuia. În timp, le va fi dată de către Dumnezeu o împrejurare pentru a se reîmpăca. Am nenumărate reveniri ale participanţilor mei la cursuri pentru a-mi explica că au fost invitaţi să reia legătura cu acela fără a-l fi căutat ei. Dar, când se arată acel moment, este mai bine să fii pregătit – altfel prilejul riscă să nu se repete.
Ce fraze să rosteşti atunci?
De exemplu, „Am fost rănit de cutare cuvânt acum mulţi ani. A trebuit să lucrez la aceasta, vreau să mă împac cu tine, însă mă împac plecând de la un cuvânt care m-a rănit”. Acesta este un mod de a nu nega insulta – căci iertarea se face pe baza ei, iar nu pe cea a uitării.
După părerea dumneavoastră, lucrarea iertării duce la o schimbare? În ce constă aceasta?
Să nu te mai identifici cu mânia şi cu tristeţea şi să ierţi îţi îngăduie să nu mai trăieşti stăpânit de această pornire. Atunci putem dobândi putinţa de a spune: „În privinţa aceasta mă înfurii, ce fac cu această stare?”. Fapt care duce la o mişcare de „convertire”, la o schimbare a stării de spirit. Este vorba să nu rămâi orientat către trecut, ci să te întorci spre viitor. Să nu te uiți la ceea ce nu ai putut fi mai înainte, ci la ceea ce poți deveni prin harul lui Dumnezeu. Să nu te laşi copleşit de propria-ţi poveste ci, dimpotrivă, să o construieşti prin a începe să conştientizezi. Este ceea ce eu numesc trecerea de la psihologic la duhovnicesc.
Şedinţa dumneavoastră despre iertare durează patru zile. Nu este cam scurtă pentru abordarea acestei tranziţii?
De multe ori, participanţii au lucrat deja pe un plan psihologic şi vor să se deschidă spre un plan duhovnicesc, adică spre problematica sensului. În timpul acestei şedinţe încercăm să oferim soluţii pentru a trece de la psihologic la duhovnicesc, fără a pretinde ca această întâlnire să rezolve toate dificultăţile în patru zile. Pe de altă parte, în timpul formării este prezentă şi o psihologă. Fiecare poate merge la ea pentru o discuţie psihologică. În ceea ce mă priveşte, eu mă aflu acolo, clar, în calitate de preot, iar nu de terapeut.
Prin ce anume propunerea dumneavoastră prezintă caracteristici ortodoxe?
Există cel puţin trei aspecte. Mai înainte de toate, tradiţia ortodoxă are drept temei experierea, iar nu credinţa. A crede că Iisus este Mântuitor nu este îndeajuns, ci trebuie să experiezi aceasta. Dacă credinţa în Iisus m-a adus la o cale de preschimbare lăuntrică înseamnă că harul a lucrat. Cel de-al doilea mesaj, învăţătura trezviei. A fi creştin nu se reduce la recitirea la ceas de seară a ceea ce am făcut în timpul zilei, ci înseamnă conştiinţa acestor slăbiciuni din fiecare clipă. În al treilea rând, atenţia la curăţia inimii pe care o putem dobândi prin rugăciunea inimii sau prin mesajul icoanelor.
Părintele Philippe Dautais, intervievat de către Étienne Séguier, doxologia.ro