Prima menţiune despre această sărbătoare se găseşte în Catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, rostite pe la anul 348. Omilii la această sărbătoare au fost rostite şi de Sfântul Ioan Gură de Aur, ca preot, în Antiohia, între anii 386-398.
Pelerina Egeria, o aristocrată de origine spaniolă, ruda împăratului bizantin Teodosie cel Mare, consemna în jurnalul său de călătorie prin Ţara Sfântă, între anii 381-384, că această sărbătoare era prăznuită în ziua de 14 februarie, la Ierusalim, datorită serbării Crăciunului odată cu Boboteaza pe 6 ianuarie.
În calendarul răsăritean, sărbătoarea a fost introdusă oficial în anul 542, în timpul împăratului Iustinian cel Mare. Tot împăratul Iustinian este cel care a schimbat, prin Decret imperial, data de prăznuire, de pe 14 februarie pe 2 februarie. Armenii prăznuiesc în continuare întâmpinarea Domnului pe 14 februarie.
În Apus, sărbătoarea a fost introdusa în anul 494 de Papa Gelasius. Ea a înlocuit sărbătoarea păgână închinată zeului Faunus Lupercus (Lupercaliilor).
Sărbătoarea îşi are o sorginte scripturistică. Momentul aducerii lui lisus la Templu este descris doar de Sfântul Evanghelist Luca (2, 22-39). În două din cele cinci cărţi ale lui Moise, Ieşire (Capitolul 13) şi Numeri (Capitolul 3), se spune că, în amintirea uciderii întâilor născuţi din Egipt, Dumnezeu a promulgat o Lege prin care cei dintâi născuţi, de parte bărbătească, din neamul Iui Israel, să fie închinaţi templului, urmând să rămână pentru totdeauna în slujba acestuia. Sigur, dacă toţi întâii-născuţi ar fi rămas în templu, ar fi fost foarte mulţi, aşa că aceştia puteau fi răscumpăraţi, fie cu cinci sicli – adică cinci monezi de argint (Numeri 18), fie – în cazul familiilor sărace – cu o pereche de porumbei sau una de turturele (Levitic 12). Se considera o jertfă adusă lui Dumnezeu şi astfel, o recunoaştere a vinei. Ofrandele erau dăruite templului.
Porunca era valabilă pentru tot evreul, fără excepţie, indiferent în ce parte a ţarii s-ar fi aflat. Aşadar, când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, Maria şi losif, deşi rânduielile nu-i vizau, „L-au adus pe Prunc la Templu ca să-L pună înaintea Domnului” (v. 22). În templu, Dumnezeu faţa-n faţă cu Dumnezeu.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că zilele curăţirii aduse în discuţia versetului nu se refereau la curăţirea Maicii Domnului, care a născut fără de păcat; şi nici la curăţirea lui losif, care nu a cunoscut-o pe Sfânta Fecioară şi nici la curăţirea lui lisus, care este curăţenia nemărginită şi mai presus de toată curăţenia, ci se referă la timp, ca durată prevăzuta de Lege: patruzeci de zile. Totodată, ei au oferit ca jertfă, fie o pereche de turturele, fie doi pui de porumbei. Însă, ducerea la Templu nu a fost întâmplătoare. Pruncul avea nevoie de un astfel de cadru în care sa fie făcut cunoscut. Naşterea Sa se petrecuse în intimitatea unui staul, a unei peşteri.
La templu, Maria şi Iosif au fost întâmpinaţi de un om, sătul de zile, cu numele Simeon, ajuns la templu din îndemnul Duhului Sfânt (v. 27). Locuia în Ierusalim. Despre el, Sfântul Evanghelist Luca spune că era un om sfânt. Un om cu frică de Dumnezeu, care aştepta mângâierea lui Israel. Duhul Sfânt era asupra lui. Deci, având pe Duhul Sfânt, putea să aibă revelaţii. Mai mult, lui i se făgăduise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristos Domnul (v. 26). Aşteptarea lui trebuia să i se împlinească. Doar îi promisese Dumnezeu – Duhul Sfânt. Acum ajunsese la 380 ani şi nu mai murea. De ce? Probabil ca avea debite la Dumnezeu şi trebuiau achitate încă de aici.
Tradiţia consemnează că Simeon era unul dintre cei 70 de învăţaţi chemaţi de Ptolomeu Filadelful al Egiptului. Potrivit tradiţiei, Simeon a tradus Cartea Profetului şi se spune că ar fi înlocuit cuvântul fecioara din Isaia 7, 14: „Iată fecioara va lua în pântece si va naşte fiu” cu cel de tânără. O fecioară, în logica lui, sigur, pur omenească, nu putea să nască prunc, însă, înlocuirea cuvântului „fecioară” cu „tânără” l-a uimit foarte mult, deoarece, de fiecare data în textul corectat de el apărea forma iniţială. Spre a fi deplin încredinţat de acest adevăr dumnezeiesc, Duhul Sfânt l-a înştiinţat, printr-un înger, că nu va muri până nu va vedea pe cea care va naşte astfel. În ideea acestei aşteptări, Simeon s-a dedicat unei vieţi de post, rugăciune şi meditaţie. Aşa se face că, la patruzeci de zile de la Naşterea Domnului, aflându-se la templu, din îndemnul Duhului Sfânt, atunci când Sfânta Fecioară Maria şi Dreptul losif au adus pe Pruncul lisus, ca să împlinească pentru El cele prescrise după obiceiul Legii, Dreptului Simeon i s-a descoperit de la Dumnezeu, Fecioara din textul îndoielilor lui şi Pruncul.
Atunci L-a luat în braţele sale, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta; pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32). Este prima mărturie făcută de un pământean asupra naturii dumnezeieşti a Mântuitorului. Prin rugăciunea sa, el cerea slobozire, fiindcă înţelesese în sfârşit ceea ce nu crezuse atunci, când lucra la traducerea textului. În acel moment, el L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul promis, pe de o parte, iar pe de alta, a cunoscut-o pe Fecioara.
Rugăciunea rostita de Dreptul Simeon îl prezintă pe Iisus ca fiind „Lumină spre descoperirea neamurilor” şi îl confirmă ca fiind Răscumpărătorul aşteptat, întocmai cum o facem şi noi în sfintele noastre slujbe, cu precădere în cadrul Vecerniei. În cele din urmă, spune referatul: „i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: «Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul său va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi» (Luca 2, 34-35). Da, într-adevăr, aşa a fost; istoria Bisericii şi a creştinismului o confirmă din plin. Cei care nu au crezut în El au căzut, astfel El fiind semn de dispută pentru ei. Pe când, cei care au crezut s-au ridicat, înscriindu-şi numele nu numai în istoria lumii, ci şi în analele lui Dumnezeu. Sau, cum spune Dumnezeu prin gura profetului: „Iată, Eu voi pune în temeliile Sionului o piatră de mare preţ, anume aleasă, o piatră pentru capul unghiului, o piatră nestemată pentru temeliile lui; şi cel ce va crede în El nu se va ruşina” (Isaia 28, 16). Totodată, Dreptul Simeon, adresându-se Maicii Domnului, i-a prevestit durerea pe care o va trăi, atunci când Fiul său va fi răstignit – „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” , spunându-i: „Şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie” (v. 35). Patimile Domnului sunt cele care au străpuns-o pe Sfânta Fecioară. Toate s-au împlinit întocmai, adeverind proorocia, dar şi întărind credinţa celor ce au primit Evanghelia lui Hristos.
La discuţia din templu a asistat şi Proorociţa Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, o femeie evlavioasă în vârstă de 84 ani. Făcea parte din ceata proorociţelor, precum Miriam, sora lui Aaron (Ieşire 15, 20), Debora, soţia lui Lapidot (Judecători 4, 4), Hulda, soţia lui Şaîum (IV Regi 22, 14) şi Noadia (Neemia 6, 14). Sigur, ele n-au scris nimic. A rămas văduvă de tânără, nu s-a mai recăsătorit, ci şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu. Evanghelistul surprinde: „slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciune” (v. 37). Văzând Pruncul, Proorociţa Ana L-a lăudat pe Dumnezeu, vorbind tuturor celor ce aşteptau mântuirea despre minunata împlinire a celor făgăduite de Domnul şi aducând mărturie despre Mântuitorul mult aşteptat (v. 38). Făcea misiune. De altfel, pe sulul pe care îl ţine în mână, aşa cum apare în pictura bisericească, stă scris: „Acest Prunc a făcut cerul şi pământul”. Da, Hristos Pantocratorul este Logosul lui Dumnezeu prin Care „toate s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (loan 1, 3).
După ce ritualul a fost împlinit, Sfântul Evanghelist Luca spune că Maria şi Iosif „s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret (v. 39). Iar pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 39-40). Versetul vizează firea omenească a pruncului. Pe măsura vârstei trupului, firea cea dumnezeiască descoperea înţelepciunea din ea. Se umple de înţelepciune, El care este întreaga înţelepciune. Am putea spune că ducerea la templu a Mântuitorului lisus Hristos a fost o încununare a actului de smerenie pe care l-a reprezentat Naşterea Sa. Prin intermediul Dreptului Simeon şi al proorociţei Ana, lisus S-a întâlnit cu omenirea, pentru care, de altfel, El Se întrupase. Unde S-a întâlnit? În templu! Dumnezeu şi omul se întâlnesc într-un loc anume, în templu, în Biserică.
În Biserică, Hristos Se lasă purtat de braţele fiecăruia, precum odinioară de-ale lui Simeon.
PS Calinic Botoşăneanul, Sărbătorile – Daruri ale Învierii. 30 de predici, Editura Doxologia