SIMPLITATEA PE CARE A PIERDUT-O LUMEA CIVILIZATA
Autor: Monahul Nicodim
Binecuvantare
“S-a spus de multe ori despre vremurile noastre ca sunt lipsite de pilde duhovnicesti. Cei batrani au trecut unul cate unul la Domnul, iar printre cei tineri ramasi, ne este greu sa mai gasim oameni cu indrazneala la Dumnezeu. Aceasta este fara indoiala si pricina pentru care cuviosul Paisie Aghioritul dadea adeseori urmatorul sfat: Cand auziti despre faptele unor oameni sfinti, straduiti-va sa le scrieti, caci va veni vremea cand asemenea randuri va vor fi singura mangaiere.
Urmand acestui indemn, parintii manastirii Sihastria Putnei ne daruiesc astazi o carte despre parintele Ioan de la Colciu, o carte pe cat de mica, pe atat de pretioasa. Autorii au pornit la lucru cu un handicap: a vorbi despre un om atat de smerit si de simplu, e un lucru anevoios, pe care oricat te-ai stradui nu il poti duce la capat cum se cuvine. E si acesta un semn ca viata cu adevarat duhovniceasca nu se invata din carti, iar sfintenia poate fi deprinsa intr-un singur chip: traind alaturi de un om sfant.
Parintii mai vechi din manastirea noastra l-au cunoscut pe avva Ioan si l-au iubit mult. Era un parinte nevoitor, neagonisitor, smerit si plin de rabdare. Un om tacut, intelept, cu multa dragoste, adesea dispretuit, ocarat si uneori chiar lovit, care intotdeauna a raspuns la toata acestea smerindu-se, binecuvantand si mangaindu-i pe altii. Cititorul care va parcurge cartea cu luare aminte va pricepe ca, pentru a ajunge asemenea Batranilor din Pateric – caci asa am putea descrie fara nici o ezitare masura lui duhovniceasca -, parintele Ioan a tinut cu strasnicie de-a lungul intregii sale lupte intru nevointa doua sfaturi: sa asculti si sa faci totul cu binecuvantare. Statura sa duhovniceasca e astfel inca o dovada, mult mai puternica decat cele plasmuite de mintile noastre sarace, ca adevarata ascultare, departe de a fi un fel de inrobire a libertatii omului, ne duce la masura dumnezeiasca.
Asa cum spuneam, e greu sa vorbesti de parintele. De altfel, el insusi, daca ar fi auzit atatea laude, s-ar fi simtit stanjenit si incurcat tare. Nimic nu cred ca i s-ar fi parut mai straniu si mai nelalocul lui decat sa scrie cineva o carte despre el. Şi tocmai de aceea viata lui duhovniceasca trebuie vestita cu glas tare, de pe acoperisurile caselor, cu nadejdea ca lumina chipului sau ne va misca inima impietrita de atata parere de sine, aducandu-ne lacrimile bucuriei intalnirii cu un om sfant.
Un gand de recunostinta si pentru obstea manastirii Sihastria Putnei a carei evlavie de a face cunoscute credinciosilor romani faptele duhovnicesti ale parintelui va da cu siguranta rod imbelsugat. Dumnezeu sa le rasplateasca osteneala si sa ne ajute pe noi toti sa avem parte de rugaciunile Batranului Ioan.
Arhimandrit Efrem
Egumenul Sfintei si Marii Manastiri Vatoped
Sfantul Munte
* * *
Cuvinte de zidire sufleteasca
Parintele Staret Efrem, egumenul Manastirii Vatoped, avea mare evlavie la parintii de la Colciu si ii iubea foarte mult, precum si pe toti parintii care traiau la chiliile ce apartineau Manastirii. In bunatatea si grija sa, el dadea in fiecare sambata o binecuvantare tuturor parintilor care traiau la chilii, adica putina mancare, vin pentru slujba, prescuri si diferite alimente de care aveau ei nevoie. Parintele Efrem stia ca batranii de la Colciu sunt parinti induhovniciti, iar cand avea musafiri, ii trimitea, impreuna cu un parinte, la batrani, dupa sfat si povatuire duhovniceasca. El cunostea viata lor imbunatatita si stia nevointele lor, dar mai stia si ca musafirii se vor folosi si vor pleca din Sfantul Munte cu o bogata incarcatura duhovniceasca.
Fiind cu adevarat un isihast, staretul Ioan iubea mai presus de orice tacerea, linistea, retragerea departe de tulburarile ce il puteau distrage de la rugaciune. Parintele Ioan nu era darnic in sfaturi, gandind ca, cine vrea sa se foloseasca, se poate folosi din tacerea si smerenia lui, mai mult decat din vorbe. Ucenicul sau povesteste ca, mergand staretul intr-un an la hramul Chiliei Sfantul Gheorghe, dupa terminarea slujbei, parintii stateau de vorba, numai batranul Ioan statea tacut si retras.
Un monah grec a mers la el ca sa-i ceara cuvant de folos, iar parintele Ioan i-a raspuns, citandu-i pe Parintii Pustiei: „Daca nu poti trage folos din tacerea mea, atunci nici din cuvantul meu nu vei trage folos.” Iata ce i-a raspuns staretul, in smerenia sa, altadata unui monah atunci cand acesta i-a cerut sfat:
„Eu sunt un om simplu si nu am cuvinte de folos. Cer si eu de la altii mai sporiti sfat si povatuire duhovniceasca. Dar, daca vom implini fagaduintele calugaresti si vom savarsi calatoria vietii asa cum am inceput-o, sa avem nadejde de mantuire!”
Cand dadea totusi sfaturi, acestea erau totdeauna bazate pe Sfanta Scriptura si pe scrierile Sfintilor Parinti, acestea si multe alte carti fiindu-i, in chilie, prietenii nelipsiti de-a lungul intregii vieti. Avea o mare evlavie la Sfantul Cuvios Ioan Iacob, a carui carte cu invataturi era la loc de cinste, iar cand veneau unii sa ceara sfat sau povatuire sufleteasca, el le raspundea folosindu-se de invataturile Sfantului.
Odata, intrebat care sunt faptele bune care se potrivesc cel mai bine cu iubirea, staretul a spus:
„Sa-i iubim pe toti in mod egal, dar sa incepem cu frica de Dumnezeu si sa sfarsim cu dragostea de Dumnezeu, care este cununa tuturor faptelor bune. Mai multa rugaciune, mai multa smerenie, mai multa dragoste de Dumnezeu ne vor conduce cu usurinta spre Imparatia Cerurilor… Sa ne rugam unii pentru altii si sa speram ca Dumnezeu nu ne va parasi… Totusi, noi nu ne putem mantui fara ispite, rabdare si pocainta”.
Pe toti ii sfatuia sa fie uniti cu Hristos si sa nu fie departe de Dumnezeu. Spunea ca scopul nostru aici pe pamant este dobandirea Raiului. Am pierdut Raiul, am pierdut tot, dupa cum regasim si in cuvantul spus parintelui athonit:
„mi-a spus sa iau in serios calugaria si mantuirea, caci acesta este scopul nostru pe acest pamant: castigarea Raiului. Daca pierdem Raiul, pierdem totul. M-a indemnat la statornicie, tacere, smerenie si rugaciune. La despartire, s-a ridicat in picioare si, sarutandu-ne mana unul altuia, ne-am despartit.”
Monahilor le spunea sa isi faca pravila, canonul, si sa stea cat mai mult, sa reziste in Sfantul Munte, caci ispitele aici sunt mai amare, dar ajutorul lui Dumnezeu este mult mai mare si vine ajutor mare si de la Maica Domnului, care este ocrotitoarea Sfantului Munte. Le mai spunea monahilor sa faca ascultare fara cartire si tot ceea ce vor sa faca sa fie cu binecuvantare. Staretul tinea foarte mult la aceste doua lucruri: la ascultare si la binecuvantare. Aceste doua virtuti sunt normale si de mare pret pentru o viata monahala imbunatatita, dupa cum regasim in Vietile Sfintilor. De aici voi aminti o intamplare, alaturi de o alta petrecuta in Sfantul Munte.
Un ucenic a facut multi ani ascultare la un batran. Dupa moartea batranului, a ramas singur. Invatat cu ascultarea, nu facea nimic fara binecuvantare. Nu putea sa se duca in viata de obste, caci prin preajma erau numai pustnici, erau numai vietuitori idioritmici, prin Tebaida si Sinai. Drept care, a luat un par, l-a infipt in mijlocul casei, a pus pe el mantia si camilafca staretului si, de fiecare data cand pleca afara sa-si ia apa, cerea blagoslovenie de la par. Dupa cum era obiceiul in trecut, ucenicul facea rucodelie, adica lucru de mana: metanii, cruciulite, cosuri de rachita, si altele, pe care le vindea ca sa castige ceva banuti pentru a putea trai. Intr-o zi, si-a luat si el mai multe lucruri din rucodelia facuta si, vrand sa mearga intr-o cetate sa le vanda, a zis lemnului: „Blagosloviti”, dar lemnul i-a zis „Stai!“, si n-a plecat, continuandu-si viata zilnica. A doua zi, gandindu-se ca trebuie sa-si vanda lucrul, a zis iarasi catre lemn „Blagosloviti”, iar lemnul nu a mai zis nimic. Merge in cetate, isi vinde rucodelia si intalneste pe cineva care-i zice ca ieri, o banda de talhari a atacat caravana ce venea din pustie si i-a omorat aproape pe toti. El s-a gandit: daca eram si eu in caravana aceea eram mort sau prizonier. Cat de mult inseamna credinta in ascultare si taierea voii! Ucenicul isi taia voia prin staretul sau care, desi mort, il ajuta.
In Sfantul Munte Athos exista traditia ca dupa 3-5 ani de la trecerea la cele vesnice, trupul celui adormit sa fie dezgropat, iar craniul sa fie asezat in osuar, dupa ce a fost inscris pe el anul mortii si numele. La Schitul Sfanta Ana, batranul ieromonah Serafim avea un frumos obicei: tinea craniul staretului sau in chilie si oricand pleca undeva, cerea binecuvantare ca si cand staretul sau era viu. Dupa ce ieromonahul Serafim a facut ascultare nu mai putin de 65 de ani fata de staretul sau, buna obisnuinta o pastra si cand el nu mai era prezent cu trupul, dar il simtea alaturi in duh.
Tot asa, si parintele Ioan punea accent pe binecuvantare si ascultare: spunea ca in ele se afla mult har, iar ascultatorul poate ajunge cu multa usurinta la Dumnezeu. Cand veneai la batranul Ioan sa-i ceri sfatul, el te privea si iti intelegea toata starea sufleteasca si stia cu usurinta ce trebuie sa-ti spuna, fara sa fie nevoie ca tu sa vorbesti. Odata, a venit un parinte de la Vatoped sa ceara sfat si, cum staretul statea aplecat cu fata in jos, si-a ridicat capul si, privindu-l, i-a zis:
„sa faci rabdare, insa cu bucurie, nu cu imputinare de suflet si cartire.”
Cuvantul zis de staret i-a fost acestuia ca de la Dumnezeu, pentru ca a facut lumina in zbuciumul intunericului in care era monahul.
Mirenilor le spunea sa se spovedeasca des si sa se impartaseasca, sa se impace cu semenii lor si sa nu fie cu rautate, caci Dumnezeu nu locuieste unde este rautate si manie. Fiecare om are darul si harul lui Dumnezeu, insa daca omul nu e in iubire, acest har si dar e acoperit si nelucrator. Omului lenes, Dumnezeu ii acopera darul, iar el, nefiind in comuniune cu Dumnezeu, se chinuieste.
Staretul nu avea darul vorbirii, al predicarii, dar primise in schimb de la Dumnezeu darul cunoasterii: stia ce gandesti, stia daca il iubesti sau nu, stia pentru ce veneai la el, daca veneai din curiozitate, ori ca sa te folosesti si, de multe ori, incepea sa raspunda inainte sa-l intrebi ceva. Nu prea ii placea sa sfatuiasca. Spunea ca sfatuirea e o mare responsabilitate, caci cu sufletul omului nu e de joaca. Ai dat un sfat, de acel sfat poate tine mantuirea sau pierderea acelui suflet.
Cand era vorba sa dea canoane, staretul nu era aspru. Spunea celor de langa el sa nu-si lase pravila si canonul, fiindca ele au o mare insemnatate in viata omului: il tin indreptat mereu catre Dumnezeu. De aceea, cand dadea un canon, il hotara si dupa starea sufleteasca a credinciosului, dupa puterile sale: celui firav ii dadea mai putin, iar celui tare mai mult. Pentru mireni, dadea canon dupa putere: rugaciunile de dimineata, de seara, un verset din Sfanta Scriptura si obligatoriu o catisma din Psaltire. Pentru monahi, de asemenea, era obligatorie Psaltirea. Staretul tinea foarte mult la Psaltire. Sunt multi monahi in Sfantul Munte, care citesc si cate o Psaltire pe zi. Dar nu numai in Sfantul Munte, ci si in alte manastiri. La Psaltire este lucrarea harica cea mai mare; avem versete din psalmi in cele sapte laude, precum si in Sfanta Liturghie, caci Psaltirea este insuflata de Duhul Sfant. Psalmii trebuie cititi si atunci cand avem vreo boala sau vreun necaz, ori atunci cand moare cineva, dar o putem citi si atunci cand avem bucurii, o putem folosi ca rugaciune oriunde si oricand. Acum, insa, cand cineva are o problema sufleteasca, in loc sa mearga la duhovnic, se duce la psiholog, iar cand are un necaz, incepe sa-l acuze pe Dumnezeu. Pacat!
* * *
In loc de postfata
Intamplator am auzit cateva amanunte despre viata staretului Ioan de la Colciu si, folosindu-ma duhovniceste de acestea, am simtit in sufletul meu dorinta de a cerceta de-amanuntul si ulterior chiar de a scrie cateva randuri despre viata simpla, dar plina de har, a staretului.
Parintele Ioan a pornit la drum, drumul cel duhovnicesc, ghidandu-se dupa fagaduintele si sfaturile cuprinse in randuiala tunderii in monahism, dar si urmand exemplul de viata al pururea pomenitilor lui stareti Ilie si Eftimie, ale caror virtuti stau marturie graitoare de nevointa si pocainta adusa lui Dumnezeu. De la ei a invatat sa dea continut duhovnicesc actelor de nevointa, pentru a nu ramane doar forme exterioare. Si prin aceasta lucrare sfanta, Domnul i-a stat intru ajutor aici pe pamant, iar dincolo, i-a intins bratele la intrarea intru Imparatia Sa.
Aceasta pilda de vietuire duhovniceasca a staretului Ioan, ca de altfel si ai altor parinti contemporani, ne arata ca si in zilele noastre dar si pana la sfarsitul veacurilor se poate trai cu adevarat in Duhul Sfant.
Pe scurt, viata sa a fost cu adevarat, in toate, un smerit elogiu adus bogatei simplitati de suflet mantuitoare. Nadajduiesc sa fie pentru toti o lectura buna si un impuls pentru o viata traita in Hristos.
Monah Nicodim