Înaintea fiecărei mângâieri dumnezeieşti, Stareţul Iosif trecea printr-o întristare de moarte, printr-o nesuferită apăsare sufletească şi întunecare. Despre aceasta spunea: „Mai întâi beam întristarea cu butoiul, şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa”.
Ispitele sale erau atât de crâncene, încât adeseori ne spunea: „Dacă vă voi descrie lupta mea cu ispitele, nu veţi suferi să ascultaţi, fiindcă toată viaţa mea a fost o mucenicie. Dar bunătatea lui Dumnezeu şi Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, care întotdeauna m-a ocrotit, mi-au dat multă stăruinţă şi de aceea nu cedam. În această luptă, lacrimile sunt cele care ajută cel mai mult. Toate sunt date de bunătatea lui Dumnezeu”.
Stareţul, în marile ispite, cunoştea Harul lui Dumnezeu în chip simţit. Căci, potrivit cu mărimea ispitei pe care o rabdă cineva pentru dragostea lui Dumnezeu, așa este şi răsplata Lui. Iar atunci când omul lucrează pentru Dumnezeu cu multă râvnă, este cu neputinţă ca Dumnezeu să-l lase să fie ispitit mai presus de puterile sale. Dar şi răsplata de la Dumnezeu va fi pe măsură. Despre aceasta Stareţul scria: „Nu te mira, aşa este monahul. Viaţa monahului este o mucenicie continuă. Dulcele Iisus în necazuri Se cunoaşte”.

Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2010, p. 12

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.