„Cel ce se îndeletniceşte cu virtutea în mănăstiri de obşte, sau în însoțirea cu alții, nu e războit de obicei prea mult de frică. Dar cel ce petrece în locurile mai sihăstrești, să se lupte, ca să nu-l ia în stăpânire odrasla slavei deșarte, sau fiica necredinței, adică frica. Frica lașă este o simțire copilărească în sufletul îmbătrânit de slava deșartă. Frica lașă este o slăbire a credinţei, arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Frica laşă este o primejdie mai înainte de frică; sau ea este o simțire plină de tremurare a inimii, clătinată și speriată de nenorociri îndoielnice. Frica laşă este lipsa încredințării. Sufletul mândru este robul fricii lașe, pentru că se bizuie pe sine și se teme de zgomotele lucrurilor şi de umbre. Cei care plâng şi nu se sperie de dureri nu sunt stăpâniți de frică. Dar cei care se înfricoșează de ceva îşi ies din minți. Și pe drept cuvânt. Căci e drept Cel ce părăsește pe cei mândri. El vrea să fim pedepsiți, ca și noi, şi ceilalți să nu ne trufim. Toți cei fricoși sunt iubitori de slavă deşartă. Dar nu toți cei care nu se tem sunt şi smeriți la cuget. Pentru că nici tâlharii și jefuitorii de morminte nu au frică, precum se știe. În locurile în care te-ai obişnuit să-ţi fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric. Iar de vei tremura puțin, această patimă copilărească și de râs va îmbătrâni împreună cu tine. Mergând, înarmează-te cu rugăciunea. Ajungând acolo, întinde mâinile în sus și biruiește pe vrăjmaşi, cu numele lui Iisus, căci nu e în cer și pe pământ armă mai tare. Izbăvit de boală, preamăreşte pe Cel ce te-a izbăvit. Căci, mulțumindu-I, te va acoperi în veci. Aşa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-odată, tot aşa nu vei putea birui nici frica dintr-odată. Și pe măsura plânsului, va scădea și ea mai repede, și pe măsura lipsei lui, vom rămâne fricoși.”
Sfântul Ioan Scărarul, Despre frica lașă sau nebărbătească, 1-6, în Filocalia (1980), vol. 9, pp. 264-266, ziarullumina.ro