După mărturia Sfântului Petru Damaschin, frica de Dumnezeu este îndoită și anume:
Este o frică de Dumnezeu care se zice și începătoare și una desăvârșită care se naște din cea începătoare. Semnul fricii dintâi (adică a celei începătoare și de rob) stă în a urî păcatul și a ne mânia pe el; iar al fricii desăvârșite stă în a iubi virtutea și a ne teme de abatere, fiindcă nimeni nu este neschimbător.”
Despre frica de Dumnezeu cea începătoare ne vorbește Sfânta Scriptură, zicând:
„Cu frica Domnului se abate fiecare de la rău” (Proverbe 15, 29); „Pătrunde cu frica Ta cărnurile mele, că de judecățile Tale m-am temut” (Psalm 118, 120).
Frica de Dumnezeu începătoare este frică de rob. Cu această frică se abate omul de la rău și începe a lucra binele. Cu cât se nevoiește cineva spre bine și cu cât crește în el frica de Dumnezeu, cu atât omul începe să cunoască și cele mai mici greșeli ale sale, pe care niciodată nu le luase în seamă până atunci, fiindcă se afla întru întunericul neștiinței. Iată un exemplu.
Cineva merge noaptea pe un drum alunecos și plin de noroi și se întâmplă să cadă jos și se murdărește, însă din cauza întunericului nu poate să-și dea seama cum și cât de tare și-a murdărit hainele sale. Dar călătorind, abia la lumina zilei își dă seama cât de mult și-a pătat hainele sale cu apă și noroi. Asemenea se întâmplă și celui începător în frica de Dumnezeu. Știe că a căzut și este murdar, dar nu cunoaște cu de-amănuntul în ce stare groaznică este. Iar desăvârșindu-se în frica de Dumnezeu cea începătoare, ajunge la a doua treaptă a fricii de Dumnezeu, cum zice David: „Frica Domnului este curată și rămâne în veacul veacului” (Psalm 18, 10).
Despre cele două feluri ale fricii de Dumnezeu zice și Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Temerea de Dumnezeu este de două feluri: una curată, și alta necurată, deoarece și oamenii unii sunt păcătoși, iar alții drepți. Drepții păzesc în ei, prin curăția și neprihănirea conștiinței, temerea de Dumnezeu cea dintâi, cinstindu-L pentru măreția covârșitoare a puterii Lui nesfârșite; iar păcătoșii așteaptă de la El, prin temerea a doua, pedepsele pentru greșeli. Temerea curată rămâne pururea și niciodată nu se șterge, după cuvântul: Frica Domnului curată rămâne în veacul veacului. Iar temerea necurată se stinge și trece, dispărând prin pocăință. Drept aceea, Apostolul, spunând de cel ce se teme că nu e desăvârșit în iubire, are în vedere temerea care nu e curată, iar Proorocul, spunând că nu sunt lipsiți de nimic cei ce se tem de Domnul, are în vedere temerea curată.”
Iar dacă zice „dragostea scoate afară frica” (I Ioan 4, 18), bine zice, dar pe cea dintâi și începătoare. Căci despre frica desăvârșită, zice David: „Fericit bărbatul care se teme de Domnul, și în poruncile Lui voiește foarte” (Psalm 111, 1), adică iubește foarte virtutea. Acesta se află pe treapta de fiu al lui Dumnezeu după har, fiindcă nu face aceasta de frica muncilor, ci numai din iubire către Dumnezeu.

Arhim. Cleopa Ilie, Urcuș spre Înviere. Predici duhovnicești, Editura Mitrpoliei Moldovei și Bucovinei

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.