Vom încerca să punem în evidență etapele principale ale dezvoltării mândriei, pornind de la ușoara mulțumire de sine, până la extrema întunecare a sufletului și pierzarea deplină.
La început este vorba doar despre o preocupare de sine aproape normală, însoțită de o bună dispoziție care se transformă adeseori în ușurătate. Omule mulțumit de sine, deseori hohotește, fluieră, fredonează, pocnește din degete. Îi place să pară original, să uimească cu tot felul de paradoxuri, să facă spirite; manifestă gusturi aparte, este capricios la mâncare. Dă cu plăcere sfaturi și se amestecă „prietenește” în treburile altora; își dă în vileag, fără să vrea, excepționalul interes față de sine însuși prin fraze de genul: „stați să vă spun eu”, „nu, eu știu mai bine”, „am obiceiul să…”, „de regulă, eu…” (sau, cum găsim la Turgheniev, „am obiceiul să prefer”…).
Vorbind despre necazul altuia, vorbesc, fără să-și dea seama, tot despre sine: „Am fost atât de zguduită, că până acum nu-mi pot reveni”. Totodată, enorma dependență de aprobarea altora, în funcție de care cel cu pricina ba „înflorește”, ba „se ofilește” și „se acrește”. În general, însă, în stadiul acesta dispoziția rămâne luminoasă. Această formă de egocentrism este foarte proprie tinereții, deși se întâlnește și la vârsta adultă.
Ferice de omul care în stadiul acesta dă de griji serioase, mai ales pentru alții (prin căsătorie, familie), de muncă, de efort, sau pe care ajunge să-l fascineze calea religioasă și care, atras de frumusețea nevoinței duhovnicești, își vede sărăcia și începe să dorească ajutorul harului! Dacă nu se întâmplă lucrul acesta, boala se dezvoltă în continuare.
Preotul Aleksandr Elceaninov, Cum să biruim mândria, Editura Sophia, București, 2010, pp. 54-55