Despre purtarea crucii
Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt aţintite asupra noastră, înaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt arătate Lui
El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi greşalele făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa noastră, atât trecută cât şi viitoare; „cele nefăcute încă de noi sunt deja scrise în cartea Lui ” (Sfântul Simeon Noul Teolog, după cartea scrisă în stihuri, Cuvântul 55).
El vede dinainte ceasul mutării noastre în nemăsurată veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca Lui cea atotsfântă: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”.
Prin puterea credinţei vii să înălţăm către Domnul ochiul nostru gândit – şi-L vom vedea! Îl vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim învăţătura Domnului nostru.
Ce înseamnă lepădarea de sine?
Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine.
Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. Ea cere hrana sa – păcatul, desfătarea sa – păcatul: prin mijlocirea acestei hrane şi a acestei desfătări, moartea veşnică sprijină şi păstrează stăpânirea sa asupra omului. Însă omul căzut socoate sprijinirea şi creşterea în el a stăpânirii morţii creştere şi sporire a vieţii.
Astfel, cel molipsit de boala ucigaşă e stăpânit de cerinţa silnică a bolii şi caută mâncăruri care sporesc boala – le caută ca pe mâncarea cea mai de trebuinţă, ca pe o desfătare de care este neapărată nevoie şi cât se poate de plăcută.
Împotriva acestei morţi veşnice, care se înfăţişează drept viaţa omenirii bolnave de căderea ei înfricoşătoare, Domnul rosteşte osânda Sa: „Cine voieşte să mântuiască sufletul său sporind în el viaţa căderii, altfel spus moartea veşnică, pierde-l-va pe el: iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie” omorând în sine poftele păcătoase şi lepădându-se de îndulcirea cea păcătoasă, „acela îl va mântui pe el” (Marcu 8, 35).
Arătând la întreaga lume care se înfăţişează privirilor noastre cu toate frumuseţile şi ispitele ei, Domnul grăieşte: Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Ce folos pentru om, ce dobândeşte, dacă ar pune stăpânire nu pe vreun lucru de puţină însemnătate, ci chiar pe întreaga lume văzută? Această lume văzută este numai un adăpost vremelnic pentru om!
Nu este pe pământ nici un lucru, nu este pe pământ nici o întâietate pe care să le putem socoti ale noastre. Totul ne este luat de moartea necruţătoare şi cu neputinţă de ocolit, iar adeseori chiar înainte de moarte ni le iau împrejurările şi întorsăturile neprevăzute ale sorţii. Ne dezbrăcăm de însuşi trupul nostru ajunşi în pragul hotărâtor al veşniciei.
Bunul nostru, avutul şi comoara noastră este sufletul nostru – numai sufletul nostru. Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 37), spune Cuvântul lui Dumnezeu. N-avem cu ce să acoperim pierderea sufletului atunci când îl ucide moartea veşnică, ce se înfăţişează în chip amăgitor drept viaţă.
Ce înseamnă a-ţi lua crucea?
Crucea era unealtă a pedepsei de ocară pentru robi şi gloata lipsită de drepturi cetăţeneşti. Lumea trufaşă, lumea vrăjmaşă lui Hristos, îi lipseşte pe ucenicii lui Hristos de drepturile de care se bucurau fiii lumii. Dacă aţi fi din lume, le spune Domnul următorilor Săi, lumea ar iubi ce este al său. Iar fiindcă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea… Scoate-vă-vor pe voi din sinagogi, şi va veni vremea ca tot cel ce vă va ucide să i se pară că aduce slujba lui Dumnezeu (Ioan 15, 19, 16, 2).
A-ţi lua crucea înseamnă a îndura cu mărime de suflet batjocurile şi ocările cu care lumea îi acoperă pe următorii lui Hristos, necazurile şi prigoanele cu care lumea iubitoare de păcat şi oarbă îi prigoneşte pe următorii lui Hristos. Pentru aceasta, este plăcut înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Petru, de rabdă cineva necaz pentru ştiinţa lui Dumnezeu, pătimind pe nedrept… că spre aceasta aţi fost chemaţi (I Petru 2, 19, 21) de către Domnul, Care i-a vestit pe cei iubiţi ai Săi: în lume necazuri veţi avea: ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).
A-ţi lua crucea înseamnă a răbda cu vitejie, pentru Evanghelie, greaua osteneală nevăzută, chinul şi mucenicia nevăzută în lupta cu propriile patimi, cu păcatul care trăieşte în noi, cu duhurile răutăţii, care cu aprindere se scoală asupra noastră şi ni se împotrivesc cu încrâncenare atunci când hotărâm să lepădăm jugul păcatului şi să ne supunem jugului lui Hristos. Nu ne este nouă luptă, a zis Sfântul Apostol Pavel, împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti (Efeseni 6, 12).
Armele oştirii noastre nu sunt trupeşti, ci puternice prin Dumnezeu spre surparea tăriilor, surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 4-5). Dobândind biruinţa în acest război nevăzut, însă foarte ostenicios, Apostolul strigă: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care lumea mie s-a răstignit, şi eu lumii (Galateni 6, 14).
A-ţi lua crucea înseamnă a te pleca supus şi smerit necazurilor şi nevoilor pământeşti pe care îi place Proniei dumnezeieşti să le îngăduie asupra noastră spre spălarea păcatelor noastre. Atunci crucea slujeşte omului drept scară de la pământ la cer. Pe această scară a urcat tâlharul pomenit în Evanghelie – a urcat din cele mai cumplite fărădelegi în prealuminatele sălaşuri ale raiului: el a rostit de pe crucea sa cuvinte pline de smerită cugetare; prin smerită cugetare a intrat în cunoaşterea lui Dumnezeu, prin cunoaşterea lui Dumnezeu a dobândit cerul. După dreptate cele vrednice de faptele noastre luăm, a grăit el; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca 23, 41-42).
Şi noi, iubiţi fraţi, să repetăm cuvintele tâlharului, cuvinte al căror preţ e raiul! Sau, precum Iov, să binecuvântăm pe Domnul, Dreptul şi totodată Milostivul Judecător, Care ne pedepseşte. Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, spunea acest pătimitor, să nu răbdăm şi cele rele? Cum a plăcut Domnului, aşa s-a şi făcut (Iov 2, 10; l, 12). Împlinească-se asupra noastră nemincinoasa făgăduinţă a lui Dumnezeu: Fericit bărbatul care rabdă ispita: căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El (Iac. l, 12).
A-ţi lua crucea înseamnă a te supune de bună voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor prin care se înfrânează pornirile dobitoceşti ale trupului nostru. O astfel de răstignire a trupului a folosit asupra sa şi Sfântul Apostol Pavel: îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, spune el, ca nu cumva, altora propovăduind, însumi să mă arăt netrebnic (I Cor. 9, 27). Cei ce sunt în trup, adică cei ce nu-şi înfrânează trupul, ci îi îngăduie să precumpănească asupra sufletului, lui Dumnezeu a plăcea nu pot.
Şi ca atare, trăind după trup, suntem datori să trăim nu pentru trup! De vieţuiţi după trup, veţi muri cu moartea cea veşnică; iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului, veţi fi vii cu viaţa cea veşnică, fericită (Romani 8, 8, 12-13). Trupul este înfrânat fiinţial prin duh – aşadar, numai duhul poate stăpâni asupra trupului şi-l poate cârmui, atunci când trupul este pregătit pentru supunere prin răstignirea lui.
Trupul e răstignit prin post, prin priveghere, prin metanii şi alte osteneli trupeşti puse asupra lui cu înţelepciune şi cu măsură. Nevoinţa trupească făcută cu înţelepciune şi cu măsură slobozeşte trupul de greutate şi grosime, îi întăreşte puterile, îl păstrează mereu uşor şi în stare de lucrare. Cei ce sunt ai lui Hristos, spune Apostolul, şi-au răstignit trupul cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24).
Ce înseamnă a lua crucea, şi anume crucea ta?
Înseamnă că fiecare creştin trebuie să îndure cu răbdare anume acele necazuri şi prigoane din partea lumii ce se abat asupra lui, şi nu altele. Asta înseamnă că fiecare creştin este dator să lupte cu bărbăţie şi cu statornicie anume cu acele patimi şi cu acele gânduri păcătoase care apar în el.
Asta înseamnă că fiecare creştin este dator ca, plin de supunere înaintea voii lui Dumnezeu, mărturisind dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, dând mulţumită lui Dumnezeu, să îndure anume necazurile şi lipsurile cărora le îngăduie dumnezeiasca Pronie să se abată asupra lui, iar nu altele, pe care i le zugrăveşte şi cu care îl îmbie închipuirea trufaşă.
Asta înseamnă că trebuie să ne mulţumim anume cu acele nevoinţe trupeşti care sunt potrivite cu puterile noastre trupeşti, de care are anume nevoie trupul nostru pentru a fi ţinut în rânduială, iar nicidecum să năzuim, târâţi de râvna pe care o insuflă slava deşartă – precum spune Sfântul Ioan Scărarul – către post foarte aspru, priveghere foarte multă şi alte nevoinţe lipsite de măsură, care zdruncina sănătatea trupească şi îndreaptă duhul nostru spre părere de sine şi amăgire de sine.
Toată omenirea se osteneşte şi suferă pe pământ – dar ce deosebire între o suferinţă şi alta!
Cât de felurite sunt patimile care se lupta cu noi! Cât de felurite sunt necazurile şi ispitele pe care ni le trimite Dumnezeu pentru tămăduirea noastră, pentru spălarea păcatelor noastre! Ce deosebire între oameni chiar în privinţa puterilor trupeşti, chiar în privinţa sănătăţii! Chiar aşa: fiecare om are crucea sa.
Şi fiecărui creştin i s-a poruncit să ia cu lepădare de sine tocmai această cruce a sa şi să urmeze lui Hristos. Cine a luat crucea sa lepădându-se de sine, acela să împăcat cu sine însuşi, cu împrejurările în care se află, cu starea sa cea din afară şi cea lăuntrică; numai acela poate urma lui Hristos cu înţelegere şi fără rătăcire.
Ce înseamnă a urma lui Hristos?
Înseamnă a cerceta şi a-ţi însuşi învăţătura Evangheliei, a avea Evanghelia ca singur îndreptar al lucrării minţii, al lucrării inimii, al lucrării trupului, înseamnă a-ţi lua felul de a gândi din Evanghelie, a-ţi rândui simţirile inimii potrivit Evangheliei şi a sluji drept chip viu al Evangheliei prin toate faptele, prin toate mişcările tainice şi vădite.
De o asemenea urmare a lui Hristos este în stare, repetăm, numai acela care, fugind de amăgirea prin smerenie (Coloseni 2, 18), a hotărât să dobândească adevărata smerită cugetare acolo unde odihneşte ea – în ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu. Cel ce a intrat în supunerea faţă de Dumnezeu unită cu deplină lepădare de sine, care şi-a luat crucea sa, a recunoscut şi a mărturisit această cruce ca fiind a sa.
Iubiţi fraţi! Închinându-ne astăzi, după rânduiala sfintei Biserici, cinstitei Cruci a Domnului cu trupurile noastre, să ne închinăm ei şi cu duhul! Să cinstim cinstită Cruce a lui Hristos – unealta biruinţei şi semnul slavei lui Hristos – mărturisind fiecare de pe crucea sa: „După dreptate cele vrednice de faptele mele iau; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Prin recunoaşterea propriei păcătoşenii, prin mulţumită adusă Domnului, prin supunerea faţă de Dumnezeu facem din crucea noastră – unealtă a pedepsei şi semn al necinstei – unealtă a biruinţei şi semn al slavei, asemeni Crucii Domnului.
Să ne deschidem prin cruce raiul. Să nu ne îngăduim atât de vătămătoarea cârtire, şi mai ales să nu ne îngăduim hula cea pierzătoare de suflet, care adeseori se aude din gura păcătosului orbit, învârtoşat, care se sfâşie şi se zbate pe crucea sa, străduindu-se în zadar să scape de cruce.
Pentru cel ce cârteşte şi huleşte, crucea se face nesuferit de grea, trăgând în iad pe omul răstignit pe ea. „Ce am făcut?” – strigă păcătosul care nu-şi recunoaşte starea, şi îl învinuieşte de nedreptate şi nemilostivire pe Dreptul Judecător şi Milostivul Dumnezeu, defaimă şi tăgăduieşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu; văzându-L răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, cere de la El în batjocură şi cu viclenie: Dacă Tu eşti Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi (Luca 23, 39), pogoară-Te de pe cruce (Matei 27, 40)! Însă Domnul nostru Iisus Hristos bine a voit a Se sui cu trupul pe cruce şi moarte a răbda, pentru ca prin cruce să împace omenirea cu Dumnezeu, ca prin moarte să mântuiască omenirea de moartea veşnică.
Pregătindu-i pe Sfinţii Apostoli de marea întâmplare care avea să se săvârşească – răscumpărarea neamului omenesc prin pătimirile şi moartea de ocară a Dumnezeu-Omului, Domnul le-a vestit Apostolilor din timp că trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să pătimească mult, să fie omorât şi să învie.
Această prevestire le-a părut câtorva dintre Sfinţii Apostoli ciudată şi cu neputinţă de împlinit. Atunci Domnul ia chemat înaintea Sa pe ucenicii Săi şi le-a zis: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Amin.
Sfântul Ignatie Briancianinov