Unii oameni, chiar dacă sunt credincioşi, nu-şi dau seama că o credinţă vie îi obligă să tindă spre desăvârşire. Se mulţumesc cu o existenţă mediocră, netulburată, dorind ca toate să rămână neschimbate; nu-i duce gândul nicicum la schimbări radicale, care să se producă în ei sau cu participarea lor. „Credinţa fără fapte este moartă” spune Apostolul Iacob (Iacov 2, 20), iar faptele de iubire, de jertfire de sine, întărirea puterilor noastre duhovniceşti, frânarea aplecărilor spre păcat, conduita noastră morală în general, hotărârea de a-L urma pe Hristos, toate acestea decurg firesc numai dintr-o credinţă profundă şi adevărată. „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfinţirea voastră” (I Tesaloniceni 4, 3).
Domnul ne vrea desăvârşiţi, în El nu ne vom găsi doar izbăvire de ispite, ci şi nesecat izvor de putere duhovnicească. Domnul ne iartă greşelile, cu condiţia să nu le mai repetăm, El ne deschide o uşă, dar nu ne lasă să intrăm prin ea neînnoiţi, împovăraţi de vechile noastre păcate, cu năravuri rele şi cu gânduri perverse. Bolnavii de lepră au nevoie nu numai de iertarea păcatelor, ci şi de vindecare. Şi cu noi lucrurile stau la fel. Avem nevoie de iertare, dar în acelaşi timp ne trebuie şi un mijloc de vindecare de bolile noastre sufleteşti.
Într-o scrisoare către un confrate o faţă bisericească spunea: „Nu înceta să-ţi convingi turma pe care o păstoreşti că suprema fericire constă în sfinţenie şi că scopul final al jertfei răscumpărătoare a Mântuitorului este acela de a-i aduce pe oameni la sfinţenie şi la urmarea lui Hristos”.
….. Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, 2008