Este minunată dorinţa dumneavoastră de a vă afla în ascultare deplină faţă de un îndrumător încercat. Această nevoinţă nu a fost dată însă vremii noastre. Ea nu numai că a dispărut dintre mireni, ci nu mai este de găsit nici în mănăstiri. Omorârea înţelegerii şi a voii căzute nu poate fi săvârşită de un om sufletesc, chiar dacă acesta ar fi bun şi evlavios. Pentru aceasta este nevoie de un părinte purtător de Duh: doar înaintea unui purtător de Duh poate fi limpede sufletul ucenicului, doar un purtător de Duh poate vedea de unde şi încotro se îndreaptă mişcările sufleteşti ale celui îndrumat de el. Ca să aibă conştiinţa curată, ucenicul trebuie să-şi mărturisească întocmai şi în amănunt gândurile, dar îndrumătorul nu trebuie să se ia după această mărturisire în judecarea stării sufleteşti a ucenicului; el trebuie să-l pătrundă, să-l măsoare cu simţirea duhovnicească şi să-i vestească starea lui sufletească, pe care el nu o vede. Aşa lucrau Pahomie cel Mare, Teodor cel Sfinţit şi ceilalţi îndrumători – sfinţi ai monahilor. Lui Teodor cel Sfinţit ucenicii îi spuneau: „Părinte, dă-mă în vileag!” – şi el, mişcat fiind de Duhul Sfânt, îi arăta fiecăruia dintre ei bolile sufleteşti ascunse în sufletul lui. Aceşti mari Părinţi socoteau ascultarea călugărească a fi un dar aparte al Sfântului Duh: aşa spune un scriitor contemporan cu ei – Cuviosul Cassian. Ascultarea este o minune a credinţei! Să o săvârşească poate doar Dumnezeu – şi au săvârşit-o oamenii cărora Dumnezeu le-a dat acest dar de Sus. Dar când oamenii vor să dobândească prin propriile puteri ceea ce numai Dumnezeu poate să dăruiască, deşarte sunt ostenelile lor; atunci ei se aseamănă ziditorilor de turn de care se vorbeşte în Evanghelie, care au început clădirea fără să aibă mijloace îndeajuns pentru a o duce la bun sfârşit. Toate cele trecătoare, adică dracii şi patimile, îi batjocoresc, fiindcă pe dinafară par a săvârşi virtutea, însă de fapt se află în amăgire amară, în orbire şi înşelare de sine, sunt supuşi patimilor lor, împlinesc voia dracilor. Şi mulţi credeau că străbat calea ascultării, însă de fapt îşi împlineau poftele, erau mânaţi de înfierbântare. Fericit cel ce la bătrâneţe va izbuti să verse o lacrimă de pocăinţă pentru pornirile tinereţii! Despre călăuzele oarbe şi cei călăuziţi de ele Domnul a zis: Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Mt. 15, 14).
Vremurilor noastre li s-a dat altă nevoinţă, însoţită de multe greutăţi şi poticniri. Noi trebuie să ne săvârşim călătoria nu ziua, nu la lumina limpede a soarelui, ci noaptea, la lumina palidă a lunii şi a stelelor. Ni s-au dat spre călăuzire Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi: lucrul acesta îl spun pe şleau Părinţii vremurilor târzii. De folos ne este şi sfatul celor care se călăuzesc ei înşişi după scrierile Părinţilor. Să nu credeţi că nevoinţa noastră este fără necazuri şi fără cununi: nu! Ea este mână în mână cu mucenicia. Această mucenicie se aseamănă suferinţei îndurate de Lot în Sodoma: sufletul dreptului se chinuia văzând curvia necontenită şi neînfrânată. Şi noi ne chinuim fiind înconjuraţi din toate părţile de minţi care au încălcat credinţa faţă de adevăr, care au intrat în legătura de curvie cu minciuna, care s-au molipsit de ura împotriva scrierilor insuflate de Dumnezeu şi s-au înarmat împotriva lor cu minciuna, clevetirea şi batjocura infernală. Nevoinţa noastră are preţ înaintea lui Dumnezeu: în cumpăna Lui sunt cântărite şi neputinţa noastră, şi mijloacele noastre, şi împrejurările, şi înseşi vremurile.
Un oarecare Părinte mare a avut următoarea vedenie: viaţa pământească a oamenilor i s-a înfăţişat ca o mare. El a văzut cum nevoitorilor din primele vremuri ale monahismului li s-au dat aripi de foc, şi ei au trecut ca fulgerul peste marea patimilor. Nevoitorilor din vremurile de pe urmă nu li s-au dat aripi: ei au început să plângă pe malul mării. Atunci li s-au dăruit aripi, dar nu de foc, ci unele slabe: ei au plecat în zbor peste mare. Pe drum, din pricina slăbiciunii aripilor, se cufundau deseori în mare; ridicându-se cu greutate din ea, porneau mai departe, până când, în cele din urmă, după multe strădanii şi restrişti, au reuşit să treacă marea.
Să nu ne descurajăm! Să nu năzuim cu nechibzuinţă spre nevoinţe strălucite, mai presus de puterile noastre: să primim cu evlavie nevoinţa smerită, foarte potrivită neputinţei noastre, dată, în chip parcă văzut, de către mâna lui Dumnezeu! Să săvârşim această nevoinţă cu credincioşie faţă de sfântul Adevăr, şi în mijlocul lumii care, gloată gălăgioasă şi fără număr, aleargă pe calea cea largă în urma raţionalismului său samavolnic, noi să mergem la Dumnezeu pe calea îngustă a ascultării faţă de Biserică şi de Sfinţii Părinţi. Nu mulţi merg pe această cale? Şi ce dacă! Zis-a Mântuitorul:
Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia! Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care o află; şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt care o află (Lc. 12, 32; Mt. 7, 13-14).
Sfântul Ignatie Briancianinov,De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, Editurile Sophia și Cartea Ortodoxă, 2012