Biserica este Trupul şi Mireasa lui Hristos, Dumnezeu‑Omul. În împărăţia iubirii Lui, toţi suntem stăpâni pentru că toţi suntem una întru El. Drept simbol şi chezăşie a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, Biserica se cuvine să fie locul unde predomină iubirea şi egalitatea. Paradigma Bisericii este Sfânta Treime. Relaţia armonioasă dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt trebuie să se reflecte şi să fiinţeze în viaţa Bisericii în lume. Deşi există distincţii între cele trei Ipostasuri ale dumnezeirii – Tatăl este fără de început, Fiul Unul‑Născut este deofiinţă cu Tatăl, iar Sfântul Duh purcede de la Tatăl –, Ei sunt un singur Dumnezeu în trei feţe.
Prin întruparea, viaţa, moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, umanitatea este potenţial incorporată în viaţa dumnezeirii. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos Cel înviat, noi primim viaţa cea veşnică. În ultimă instanţă, nici un credincios al Bisericii nu e subordonat autorităţilor lumeşti, care sunt supuse imperfecţiunii; toţi suntem subordonaţi lui Hristos, Capul Bisericii. El este Domnul nostru. El e „viţa cea adevărată”, iar Tatăl ceresc e „lucrătorul” viei. El ne cere să rămânem în El, întru iubirea Lui, şi să‑I îngăduim să rămână în noi, iubindu‑ne unii pe alţii precum ne‑a iubit El, pentru a aduce „roadă multă” şi „laudă multă” să aducem Tatălui ceresc (cf. Ioan 15, 1‑17).
Pietatea ortodoxă îi cinsteşte în mod deosebit pe slujitorii hirotoniţi ai Bisericii cărora li s‑au încredinţat locuri de frunte în ierarhia bisericească, rugându‑se neîncetat pentru ei. Slujirea pastorală în numele lui Iisus Hristos este atât de importantă şi responsabilitatea ei e atât de mare, încât nu se poate să nu le datorăm respect şi recunoştinţă tuturor celor ce şi‑au dedicat viaţa acestei sfinte lucrări. A‑i cinsti pe ierarhii noştri devine o datorie de onoare, cu atât mai mult cu cât diaconii şi preoţii îi cinstesc şi ei, la rândul lor, demonstrând astfel că sunt instrumente autentice ale iubirii şi păcii dumnezeieşti pe care le dăruiesc credincioşilor pentru a le înfrumuseţa şi călăuzi viaţa de zi cu zi.
Cu toate acestea, aspectele formale ale cinstirii ierarhilor îi pot uneori îndepărta atât pe ei, cât şi pe diaconii şi preoţii care‑i însoţesc în slujire de credincioşii pe care sunt chemaţi să‑i iubească şi să‑i slujească. Unii dintre noi au impresia că ierarhii sunt aşezaţi undeva sus, pe un fel de soclu, fiind desprinşi de realităţile zilnice şi inaccesibili oamenilor de rând. Pe de altă parte, dacă unii dintre ei nu‑şi refuză nimic şi‑şi satisfac toate gusturile, ajung să creadă că fac parte dintr‑o categorie superioară, cu totul privilegiată, căreia i se cuvin drepturi speciale. O asemenea atitudine contravine învăţăturilor lui Hristos şi spiritului hristic de comuniune întru iubire, smerenie şi slujire.
Din nefericire, tradiţia şi pietatea creştină i‑a aşezat pe păstorii Bisericii pe un piedestal prea înalt, făcându‑i aproape inabordabili pentru majoritatea oamenilor, asupra cărora îşi exercită o teribilă şi indisputabilă autoritate. Adeseori, credincioşii evlavioşi îi consideră înzestraţi cu puteri supraomeneşti, „egali cu îngerii” – pentru a‑l cita pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Este extrem de periculos pentru un păstor bisericesc să se considere pe el însuşi deasupra celorlalţi oameni. Puterea clericilor este oricum foarte mare, având în vedere faptul că au acces la tainele sufletului omenesc, această zonă extrem de vulnerabilă a făpturii umane, şi că sunt preocupaţi de felul în care se raportează credincioşii la Dumnezeu. Desigur, clericii sunt icoana calităţii de preot a lui Hristos şi a slujirii Sale de arhiereu, dar aceasta nu‑i absolvă de a lua aminte la limitele lor personale şi interpersonale, fizice şi spirituale. Întorcându‑ne la Sfântul Ioan Gură de Aur, precizăm că el respingea cu hotărâre orice formă de „angelolatrie” în viaţa şi lucrarea preoţească.
Unii presupun în mod eronat că părinţii duhovniceşti au atins stadiul de desăvârşire umană, fiind întru totul vindecaţi de păcat. Ce bine ar fi dacă ar fi aşa! Dar oare nu ne‑a prevenit Hristos Domnul: Scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi numai atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 5)?
Alţii consideră că cele trei trepte ale sacerdoţiului – diaconia, preoţia şi episcopatul – corespund celor trei niveluri ale evoluţiei spirituale: purificarea, iluminarea şi desăvârşirea. Ar fi ideal dacă toţi cei ce râvnesc să fie diaconi, preoţi sau episcopi ar atinge cele trei stadii de dezvoltare spirituală înainte de a fi hirotoniţi! Un asemenea deziderat însă e foarte dificil de realizat în contextul vremurilor noastre. Cum s‑ar putea stabili şi evalua aceste trepte de evoluţie spirituală? Există suficienţi candidaţi calificaţi să împlinească exigenţele duhovniceşti ale Bisericii din zilele noastre?
Chiar dacă un candidat la preoţie a atins un anumit grad de catarsis spiritual, aceasta nu înseamnă că este pe deplin purificat pentru restul vieţii sale, fiindcă se va afla într‑o luptă neîncetată cu firea umană căzută până la răsuflarea cea de pe urmă (cf. I Corinteni 9, 27). Evoluţia spirituală este un proces continuu care se desfăşoară de‑a lungul întregii vieţi; ea începe cu mult înainte de hirotonie, continuă după ce ne‑am asumat responsabilităţile pastorale şi durează până în ultimul moment al vieţii noastre pământeşti.Desigur, cu cât ne vom sfinţi mai mult prin comuniunea cu Dumnezeu şi printr‑o smerită fuziune cu lumea pe care a creat‑o El, cu atât mai bine Îl vom sluji pe Dumnezeu, Biserica şi lumea. Acesta este sensul în care trebuie înţeleasă chemarea de a ne purifica, ilumina şi desăvârşi, drept condiţie necesară hirotoniei. Atât exigenţele canonice privitoare la hirotonie, cât şi practica de a alege părinţi duhovniceşti din rândul clericilor trebuie să fie percepute în această lumină.
Din nefericire, acolo unde secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini (Matei 9, 37), vor fi cazuri în care alegerea părinţilor sufleteşti nu se va putea face cu succes. Cu toate acestea, lucrarea Bisericii se cuvine a fi îndeplinită – şi, pentru a fi o lucrare autentică şi bineplăcută lui Dumnezeu, ea trebuie să fie o preamărire a Sfintei Treimi. Superficialitatea şi excesiva încredere în sine cu care unii clerici privesc slujirea pastorală săvârşită în numele lui Iisus Hristos şi grija faţă de sufletele care le‑au fost încredinţate dovedesc lipsa unei conştiinţe preoţeşti adecvate. Toţi suntem căzniţi de patimi şi slăbiciuni – unii mai mult, alţii mai puţin. Întocmai celorlalţi oameni, şi diaconii, preoţii, stareţii sau episcopii sunt păcătoşi care au nevoie de vindecare. Dacă cei ale căror răni nu sunt încă pe deplin tămăduite ajung în poziţii de autoritate, se va amplifica riscul ca afecţiunea lor spirituală să‑i lezeze pe alţii sau chiar să se transmită altora, aşa cum se transmit viruşii. Este de asemenea posibil ca ei să se înconjoare de persoane care suferă de aceleaşi afecţiuni. Verificarea atentă a candidaţilor la preoţie are o importanţă deosebită. Biserica trebuie să se orienteze spre cei cu o spiritualitate matură, echilibraţi psihic, înzestraţi cu smerenie şi discernământ, fără să precupeţească nici un efort în alegerea şi pregătirea lor, ajutându‑i apoi să‑i instruiască pe cei pe care‑i conduc – pe tărâm educativ, psihologic şi, mai presus de toate, spiritual. „Vrednic este!” să nu fie rostit decât atunci când cel ce urmează să fie hirotonit a atins un înalt nivel duhovnicesc.
Revenind la cele afirmate mai înainte, să reţinem că oricât de riguros ar fi procesul de alegere, hirotonie şi numire a ierarhilor, preoţilor, stareţilor, stareţelor, duhovnicilor, consilierilor eparhiali şi a personalului ecleziastic, chiar şi cei mai buni dintre ei sunt departe de a fi atins perfecţiunea şi au nevoie de îndreptare: Nimeni nu este drept, nu e drept nici unul! (Romani 3, 10). Tot omul e supus ispitei şi trebuie să se lupte cu firea umană căzută. Unul singur este desăvârşit; Unul singur este sfânt (cf. I Petru 1, 16).
Nimeni nu se poate vindeca fără ajutorul medicului. Toţi avem nevoie de un tămăduitor duhovnicesc. Aceasta este învăţătura lipsită de echivoc a Sfinţilor Părinţi, aşa cum arătam în capitolele anterioare. Uităm prea uşor că şi preoţii, duhovnicii şi episcopii au aceeaşi trebuinţă de terapie neîncetată ca şi mirenii. Cine poate pretinde că a atins perfecţiunea? Cu toate acestea, există ipoteza tăinuită că părinţii duhovniceşti au fost deja întru totul vindecaţi. Necesitatea de purificare permanentă a clericilor a fost subliniată de Sfântul Grigorie Teologul: „Curăţeşte‑te pe tine însuţi înainte de a căuta să‑i curăţeşti pe alţii; dobândeşte înţelepciunea dacă vrei să‑i înveţi pe alţii; fii tu însuţi lumină dacă vrei să străluceşti pentru alţii; atinge‑i pe ceilalţi după ce L‑ai atins pe Dumnezeu; sfinţeşte‑te pe tine însuţi pentru a‑i sfinţi pe ceilalţi.”
Toţi suntem făpturi imperfecte chemate la desăvârşire prin harul lui Dumnezeu, care este împreună‑lucrător cu propria noastră voinţă. Toţi avem trebuinţă de cineva care să mijlocească pentru noi pentru a dobândi iubirea dumnezeiască cea atotvindecătoare. Se cuvine ca toţi să avem un părinte duhovnicesc, un povăţuitor spiritual – fie că suntem mireni, diaconi, preoţi, monahi, monahii, stareţi, stareţe, duhovnici, episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi sau patriarhi. Pe drumul spre sfinţenie, conducătorii Bisericii călătoresc împreună cu credincioşii. Este o călătorie comună. Nici unul dintre noi nu se desăvârşeşte singur, nici unul nu se mântuieşte singur. Toţi avem trebuinţă de rugăciunile celorlalţi, de dragostea lor, de sprijinul lor, de comuniunea cu ei, care să ne ocrotească şi să ne încurajeze, să susţină ceea ce e bun în noi şi să ne atragă atenţia asupra defectelor pe care trebuie să le corectăm. Iată ce înseamnă a aparţine Trupului lui Hristos.
Pr. John Chryssavgis, Vindecarea lăuntrică a omului. Arta îndrumării duhovnicești, Editura Sophia, 2015