Nu înţelegi de ce cartea Ecclesiastului a fost pusă în Biblie. După a ta socotinţă, această carte este expresia unui pesimism pur indian, întrucât neagă toate valorile, şi ca atare se împotriveşte restului învăţăturii lui Dumnezeu. Însă, vezi tu, sfinţii bărbaţi care au băgat cartea Ecclesiastului în canonul biblic nu gândeau aşa. Ei au pus-o în rândul cărţilor de învăţătură şi Biserica o priveşte şi o recomandă ca atare până astăzi.
Deşertăciunea deşertăciunilor, spune Ecclesiastul, toate sunt deşertăciune. Cine este acest Ecclesiast? Cel mai înţelept, mai bogat şi mai fericit împărat din lume dinainte de Hristos: Solomon, fiul lui David. Omul care a dobândit şi avea în cea mai mare măsură toate cele după care poate înseta inima omenească pe pământ, numeşte deşertăciune şi umbră toată avuţia şi cunoaşterea sa, toată strălucirea şi pompa, toată puterea şi măreţia sa împărătească, toate cinstirile şi toate desfătările. Oare nu este aceasta o preţioasă învăţătură pentru lume?
Oare nu este acesta un duş rece spre trezirea acelor oameni care prin nedreptate şi fărădelege, prin luptă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva oamenilor, prin înăbuşirea propriei conştiinţe şi omorârea propriului suflet, aleargă ca nişte apucaţi după tot ceea ce marele împărat, după ce a gustat din plin, numeşte deşertăciune, amăgire şi nimicnicie? Dacă aceste cuvinte le-ar fi rostit vreun filosof indian desculţ, ele n-ar fi avut nici pe departe nebiruita lucrare pe care o au când ies dintr-o gură prea-plină de toată dulceaţa pământească. Cine a mâncat şi s-a veselit asemenea mie? Şi aceasta este deşertăciune şi chin al duhului. Aşa grăieşte omul cel mai bogat şi cel mai sătul.
Iar ce spui tu, că Ecclesiastul neagă toate valorile, este incorect. El nu neagă două valori: Dumnezeu şi dreptatea. Şi tocmai acestea sunt cele două valori principale în această lume a deşertăciunii. Dumnezeu este în cer, iar tu eşti pe pământ. Teme-te de Dumnezeu, grăieşte Ecclesiastul. Dumnezeu va judeca pe drept şi pe necredincios, spune el. De-ar face păcătosul rău de o sută de ori şi judecata i s-ar amâna, eu ştiu, totuşi, că le va fi bine celor care se tem de Dumnezeu, care se tem de faţa Lui. El a văzut, aşadar, cum pe pământ dreptul adeseori păţeşte ca şi necredinciosul, şi aceasta este chin duhului, însă are simţirea prorocească în inimă că dreptului îi va fi în cele din urmă bine. Ce bine, nu ştie să spună.
Trebuie să ştii că Ecclesiastul a trăit cu o mie de ani înainte de Hristos şi că nu avusese de unde să audă minunatele cuvinte ale Mântuitorului, nici de unde să afle de o lume nouă, de împărăţia lui Dumnezeu, pe care Domnul a descoperit-o oamenilor. Astăzi, cel mai simplu dintre creştini ştie mai mult ca el, cel mai înţelept dintre împăraţii care au fost înainte de Hristos. Creştinul ştie de la Hristos că dreptul va moşteni viaţa veşnică şi va străluci ca soarele în împărăţia Tatălui său Ceresc, însă deşi preaînţeleptul împărat nu ştia asta, el presimţea prin insuflare de sus că dreptului îi va fi un mare bine, iar păcătosului un mare rău. Bucură-te, tânărule, de tinereţea ta, şi să se veselească inima ta cât eşti tânăr, îţi spune înţeleptul împărat; mergi încotro te trage inima ta şi încotro văd ochii tăi, dar să ştii că pentru toate te va aduce Dumnezeu la judecată… că toată fapta o va aduce Dumnezeu la judecată şi orice taină, bună sau rea.
Drept aceea, lăsând deoparte pesimismul indian, spune împreună cu Ecclesiastul: „Cu adevărat, toate sunt deşertăciune, afară de Dumnezeu şi de dreptatea Dumnezeiască”. Şi îndreptează calea ta aşa încât nici tu să nu calci dreptatea, nici dreptatea pe tine. Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor!
Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 183-185