Descoperirea gândurilor este una dintre cele mai importante lucrări din practica ascetică. Astăzi am putea numi-o spovedanie, cu toate că, în înțelesul pe care îl găsim la vechii monahi, descoperirea gândurilor este altceva decât confesiunea în sens sacramental. Descoperirea gândurilor se făcea față către față cu un bătrân experimentat (sau o maică în mănăstirile de călugărițe), care știa din interior cum se simt furtunile lipsite de temei, născute de gânduri înșelătoare, din nimic.
„Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: «De ce nu pot vorbi liber cu bătrânii despre gândurile mele?» Bătrânul îi zice: «Avva Ioan cel Pitic a zis: Dușmanul nu se bucură de nimeni mai mult decât de cei care nu-și descoperă gândurile»”.
Cu discreția sa caracteristică, avva Pimen se așază din nou în spatele unui alt mare bătrân, Ioan cel Pitic, pentru a transmite ceea ce, până la urmă, nu este doar înțelepciunea lor particulară, ci este învățătura decantată de-a lungul generațiilor. Dușmanul, adică diavolul, nu se bucură de cei care își descoperă gândurile. Adică, el se bucură de cei care, de bunăvoie, se închid într-o singurătate amputantă, monstruoasă. Cei care se blochează în lumea de fantasme și de iluzii create de propria minte.
Lumea gândurilor este ca un desiș dintr-o pădure tânără. Neîngrijită, ea se transformă într-un spațiu de nepătruns. Vegetația abundentă a pădurii, cu frumusețea ei certă, este cauza rătăcirii. Acest hățis complicat de gânduri, cel mai adesea incipiente, care nu au apucat să ia o formă finală, bine definită, se cere cultivat, ordonat cu orice preț.
Ca să poți cultiva un anume spațiu, trebuie să îl privești, în primul rând, cu atenție. E nevoie să fii un bun observator și să prinzi detaliile, mișcările și diferențele fine. La fel sunt și gândurile. Prima dată trebuie să devii conștient de ele, să te uiți în interiorul tău cu sinceritate, dorința de a vedea curat și rugăciune pentru a primi lumină. Apoi întregul peisaj interior va fi descoperit unui bătrân experimentat, care, deși exterior ție, va deveni ghidul cel mai bun prin haosul lăuntric.
În cadrul descoperirii gândurilor se aruncă lumină asupra colțurilor celor mai ascunse ale sufletului. În lumină patimile nu se pot înrădăcina și nu au viață lungă. Până la urmă, la nivelul duhului, lupta cea mai dură este împotriva mândriei, a formelor neașteptate pe care le ia și a consecințelor sale impredictibile. Mândria, așa cum este ea înțeleasă de părinții ascetici, este o formă de boală a sufletului, care uneori are nevoie de o viață întreagă pentru a se vindeca.
Cel în fața căruia îți descoperi gândurile trebuie să fie plin de experiență, ca să îl poată lua de mână pe cel care a venit la el și să îl poarte prin propriul său labirint interior. Dar asemenea întâlniri dintre un bătrân și un ucenic sunt rodnice și, în același timp, riscante. Să îți încredințezi sufletul cuiva neglijent, într-un mediu în care cuvintele au greutate nebănuită, este riscant. Un cuvânt rostit cu ignoranță poate avea consecințe care să se întindă de-a lungul mai multor ani.
În pofida tuturor riscurilor, descoperirea gândurilor este singura cale spre eliberarea de patimi și progresul spiritual.