Rugăciunea minții în inimă este miezul a ceea ce se numește teologie mistică, adică teologie ortodoxă. Prin rugăciunea minții în inimă se atinge și se exprimă unitatea și comuniunea omului cu Dumnezeu.
Când omul se unește cu Dumnezeu, îndată începe rugăciunea inimii. Sfântul Vasile cel Mare are un cuvânt revelator în privința aceasta. Spune că înțelegem limpede că Dumnezeu Se sălășluiește în noi atunci când avem pomenirea Lui neîncetată. Și, mai mult încă, suntem temple ale Preasfântului Duh, atunci când, în ciuda grijilor pământești cu care se ocupă rațiunea noastră, mintea se roagă în continuu.
Rugăciunea aceasta, care este rugăciunea neîncetată a Bisericii (”Doamne, miluiește!”), se numește a inimii, pentru că prin ea se descoperă inima numită duhovnicească și lucrează acolo rugăciunea. Inima duhovnicească este centrul existenței omului și aceasta, potrivit Sfântului Grigorie Palama, se află în lăuntrul inimii trupești ca într-un organ, nu ca într-un vas. Rugăciunea inimii se identifică cu rugăciunea minții (noetică) sau se deosebește de aceasta în funcție de înțelesul cuvântului nous. Sfântul Grigorie Palama, care a exprimat întreaga învățătură patristică bisericească despre viața isihastă, spune că mintea-nous se numește și esența (ousía) sufletului (inimă), dar și lucrare-energie a sufletului, care constă lucrarea gândurilor (logismoí). Astfel, dacă identificăm mintea-nous cu inima, atunci putem să identificăm și rugăciunea minții cu rugăciunea inimii. Totuși, trebuie să atragem atenția că în teologia patristică minte-nous înseamnă în principal atenția cea mai subțire, care în starea de cădere se împrăștie prin simțuri în creație și este robită de rațiune (logikí) sau se face una cu rațiunea, cu patimile și condițiile mediului din jur. Această minte-nous, când din răspândire se întoarce în inimă, lucrează acolo, iar organul trupesc al inimii simte prezența dumnezeiescului Har, se îndulcește, ia foc, tresaltă, se încălzește și transmite lucrările-energiile Harului asupra întregului trup omenesc.
Astfel, atunci când mintea-nous – atenția cea mai subțire – se află în rațiune (logikí) și acolo se roagă, aceasta se numește rugăciune rațională. Atunci când însă mintea-nous intră în inimă și acolo rugăciunea este de la sine lucrată, atunci aceasta se numește rugăciune a minții în inimă. De aceea trebuie să facem o distincție clară. Una este rugăciunea rațională și alta este rugăciunea minții în inimă. Spun asta, pentru că unii oameni numesc rugăciunea rațională rugăciune a minții (noetică). Repetarea cu rațiunea a rugăciunii Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, și anume folosind metanierul, o numesc rugăciune noetică, câtă vreme de fapt ea este rugăciune rațională.
IPS Ierotheos Vlachos, fragment din cuvântarea ținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Sfântul Ioan Damaschin”, Balamand (Liban), 1990, și publicată în volumul Μητροπολίτου Ναυπάκτου καὶ Ἁγίου Βλασίου, Ἱεροθέου, Καιρός του ποιήσαι, Ἱερά Μονή Γενεθλίου της Θεοτόκου, 2002, pp. 139-163