În acest moment vorbim despre cei care se mărturisesc. Nu este corect să se mulţumească cineva cu o spovedanie formală. De regulă, cel care se mărturiseşte obişnuieşte să atingă lucrurile în punctul în care stă bine şi să plece cu satisfacţia că s-a spovedit. In realitate, rădăcinile, umflăturile păcatului rămân.
Trebuie să facem o mărturisire adevărată, nu doar să spunem câteva păcate. Oricât de sincer le-am mărturisi pe cele de care ne dăm seama, nu este de-ajuns. Penitentul nu poate de unul singur să estimeze exact ceea ce i se întâmplă şi de unde provine un lucru sau altul. De aceea, în Gramata de duhovnicie se consemnează: „Să-i cerceteze pe aceştia şi adâncul inimilor lor”. Duhovnicul trebuie să cerceteze bine pe cei care se apropie şi adâncul inimii lor şi „să afle prin cercetare cugetele şi faptele”.
De regulă, fiecare îşi prezintă păcatele într-o lumină favorabilă. Aşa îmi face impresia! O impresie tare înfricoşătoare! Să spunem că doi oameni s-au contrazis şi oarecum s-au certat. Şi unul şi celălalt vin să se mărturisească. Unul dintre ei zice: „I-am vorbit frumos, m-am purtat frumos”, şi îndulceşte cuvintele când vorbeşte despre sine. Dar când vine rândul să-l prezinte pe celălalt, devine rău. După părerea lui, celălalt a fost sălbatic, în timp ce el a fost miere şi lapte.
Celălalt va spune aproape aceleaşi lucruri, dar invers. Acum este el cel care vorbeşte cu multă dulceaţă despre sine: „Ce frumos m-am purtat, ce frumos i-am vorbit! Am avut răbdare, l-am trecut cu vederea, dar m-a jignit, s-a purtat foarte urât!”.
Aşadar, ce se întâmplă? Şi unul şi celălalt au dreptate, dar amândoi sunt nedrepţi. Când vorbeşte despre sine însuşi, foarte rar, numai dacă omul are pocăinţa adevărată înlăuntrul său, întâlnim cuvintele: „Ce frumos mi-a vorbit celălalt, dar eu nu l-am luat în seamă, i-am vorbit urât şi m-am purtat ca un sălbatic!”. Foarte rar se întâmplă acest lucru. De regulă, vorbim frumos despre noi, nu şi despre alţii.
Duhovnicul, fără să devină acuzator, trebuie să ajute în această situaţie: „Ia stai puţin, când e vorba de tine te îngrijeşti şi vorbeşti atât de frumos, iar când e vorba de celălalt ce faci?” Astfel va avea loc cercetarea. Gândurile şi cugetele vor fi. curăţite. Cercetarea va merge mai în adânc, se vor găsi rădăcinile, sufletul va fi luminat şi omul va pleca mai pocăit decât atunci când a venit. Plecând astfel, va dobândi mai multă cunoştinţă despre sine. La următoarea mărturisire lucrurile vor merge mai bine, sufletul se va vindeca şi omul se va zidi.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.