Cuvioasa Melania Romana

Nu se făleşte Roma, cetatea cea mare, cea prea strălucită şi mult vitează, nici se înalţă şi se cinsteşte atâta pentru frumuseţea locului, pentru biruinţele ei, pentru vechimea şi pentru alte covârşiri, cât se slăveşte după vrednicie şi după cuviinţă se împodobeşte, pentru sfinţii robi ai Stăpânului Hristos, cuvioşii şi mucenicii care, cu fapte bune, au petrecut şi s-au luptat bărbăteşte cu vrăjmaşul şi au defăimat dezmierdările trupeşti şi toată desfrânarea, făcându-se celor mai de pe urmă pildă de petrecere îmbunătăţită. Chiar şi femeile, care sunt firi neputincioase, au săvârşit de-a pururea pomenitele nevoinţe vitejeşti şi strălucite biruinţe. Dintre acestea una este şi Sfânta Melania, care a odrăslit din părinţi creştini drept-credincioşi şi a fost nepoata Sfintei Melania, aceea ce se zicea bătrâna, care a cercetat în muntele Nitriei pe mulţi sfinţi părinţi şi multora a slujit din averea sa.
În sfânta cetate a Ierusalimului, sârguindu-se treizeci şi şapte de ani, că Avraam, cu iubirea de străini, o! cât de mulţi creştini a odihnit, dintre cei care veneau de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi! Bisericilor şi mănăstirilor le-a făcut mult bine, pe monahi şi monahii le-a îndestulat cu toate cele de trebuinţă, închisorile şi temniţele erau pline de facerile ei de bine. În Roma, patria sa, la multe femei şi bărbaţi, a fost pricinuitoare de mântuire, povăţuindu-i cu sfatul cel folositor, spre calea ce duce la viaţa veşnică. A unei femei ca aceea, plăcută lui Dumnezeu, era nepoată această Cuvioasă Melania, născută în Roma cea veche, din fiul ei, fiind de neam bun şi prealuminat, căci şi moşul şi tatăl ei erau din cei mai de frunte şi bogaţi romani.
Melania, ajungând în vârstă, dorea să-şi păstreze fecioria şi pentru aceasta de multe ori supăra pe părinţii ei cu prea multe rugăciuni. Dar, de vreme ce ei nu mai aveau alt fiu, ci numai pe ea, şi nu aveau pe cine să lase moştenitori ai bogăţiei lor, de aceea, fără voia ei, la paisprezece ani de la naşterea sa, au însoţit-o cu un bărbat, deopotrivă cu slava neamului celui bun, cu numele Apelian, care avea şaptesprezece ani de la naştere.
Săvârşindu-se nunta şi vieţuind ei în însoţire cinstită, Melania nu şi-a schimbat gândul, ca măcar dacă nu poate a-şi păzi fecioria, cel puţin să trăiască în curăţie. De aceea ruga pe bărbatul său în tot chipul, pentru păzirea curăţiei, adeseori sfătuindu-l şi cu lacrimi, zicând: „O, cât de fericiţi am fi fost, de am fi vieţuit împreună întru curăţie din tinereţele noastre, slujind lui Dumnezeu fără amestecare trupească, de care lucru am dorit totdeauna şi doresc şi am fi fost unul altuia pricinuitori de viaţă mai frumoasă şi mai cu plăcere de Dumnezeu.
Dacă tinereţele tale cele iubitoare de plăceri te opresc a face aceasta şi nu poţi a răbda, atunci lasă-mă măcar pe mine şi nu-mi fi piedică scopului meu. Iată îţi dau pentru mine răscumpărare toată bogăţia mea, robii şi roabele, visteriile (aurul şi argintul) şi averea cea fără de număr. Toate acestea le ai, numai să fiu liberă de tine”. El nici n-o oprea cu totul de la acest gând al ei şi nici nu voia desăvârşit să o libereze, ci zicea către dânsa cu dragoste: „Nu este cu putinţă a fi acum aceasta, până ce nu vom vedea din noi moştenitori ai averilor pe care le avem. Pentru că nici eu nu mă voi lăsa de scopul tău cel bun – că este cu necuviinţă bărbatului a fi întrecut de femeie, în dorinţa cea dumnezeiască şi în faptă cea bună. Să aşteptăm până când va dă Dumnezeu rod însoţirii noastre şi atunci vom alege viaţa în chipul pe care-l vei voi”.
Melania s-a învoit cu sfatul bărbatului şi le-a dat Dumnezeu rod pântecelui parte femeiască, pe care, cum a născut-o, a făgăduit-o lui Dumnezeu pentru păzirea fecioriei, plătind datoria cea pentru sine; că ceea ce pentru sine ea n-a putut păzi, fiind dată fără de voie însoţirii, aceea dorea să fie păzită fiica ei. Apoi şi spre altă viaţă mai înaltă pregătindu-se, a început mai mult a se deprinde cu înfrânarea şi postul, lepădându-se de toată plăcerea trupului, iar haine frumoase şi podoabe femeieşti de mult preţ nu voia să poarte şi la baie nu se ducea. Dacă cândva ar fi fost silită de bărbatul său sau de părinţi să se ducă la baie, apoi nedezgolindu-şi trupul îşi spăla numai faţa şi ieşea. Roabelor le poruncea şi le dăruia câte ceva, ca să nu spună la nimeni despre aceasta, apoi amintea făgăduinţa bărbatului său, zicând: „Iată, acum avem moştenitor al averilor noastre. Să petrecem de acum singuri, precum mi-ai făgăduit”. El însă n-o asculta.
Melania, văzând pe soţul ei neînduplecat, a cugetat să fugă pe ascuns într-o latură neştiută, lăsând tată, lăsând mamă, bărbat, fiică şi toate bogăţiile. Astfel, era cuprinsă de dorirea dumnezeiască şi de dragostea vieţii curate. Şi ar fi făcut aceasta de nu ar fi fost oprită de sfatul unor oameni cu bună cuviinţă, care îi spuneau aceste cuvinte apostoleşti: Celor ce s-au însurat, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Şi iarăşi: Bine este femeie, de-ţi vei mântui pe bărbatul tău. Oprindu-se cu nădejdea mântuirii bărbatului, s-a lăsat de acest gând.
Socotind, însă, mare greutate să fie robită cu legea însoţirii, Melania purta în taină, pe trupul său, o cămaşă de păr aspru, afară de vremea când ştia că are să fie văzută de bărbatul său, şi în acea vreme o dezbrăca ca să nu se înştiinţeze bărbatul său de o viaţă ca aceea. Odată, văzând această soră tatălui său, râdea de acea haină de păr, dosădind-o cu defăimări pentru deprinderea ei. Dar Melania a rugat-o cu multe lacrimi să nu spună nimănui.
După o vreme, iar a zămislit în pântece şi se apropia să nască. Sosind pomenirea Sfântului Mucenic Lavrentie, a petrecut toată noaptea fără somn, în plecarea genunchilor şi în citirea de psalmi, nevoindu-se a covârşi durerea cea firească dinaintea naşterii. Şi s-a făcut ziuă, dar ea n-a încetat rugăciunea cea cu multă osteneală şi se înmulţeau şi durerile naşterii, iar ea petrecea încă în rugăciuni. Apoi din osteneala rugăciunii de toată noaptea şi din durerea cea firească a slăbit şi cu greu a născut un prunc de parte bărbătească, pe care, botezându-l, îndată s-a dus din lumea aceasta către patria cerească.
După această naştere, fericită Melania a fost cuprinsă de dureri mai grele, încât se primejduia de moarte. Bărbatul ei, stând înaintea patului, suferea mult pentru dânsa şi, cuprins de jale, alergând la biserică, a căzut înaintea lui Dumnezeu cu multă tânguire, cerând ajutor din înălţime, iubitei sale soţii. Melania, având vreme cu bun prilej ca să aducă pe bărbat la scopul său, a trimis la dânsul, fiind el încă în biserică, zicând: „De voieşti să fim vii amândoi, să dai cuvânt înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte nu te vei mai atinge de mine şi vom vieţui în curăţie până la sfârşitul vieţii”.
Bărbatul ei, iubind-o foarte mult şi preţuind sănătatea ei mai mult decât pe a sa, s-a supus voii ei şi a făcut făgăduinţă, în biserică, înaintea lui Dumnezeu, ca după aceea să petreacă împreună cu dânsa în neamestecare trupească. Întorcându-se slujitorul şi spunând acea veste Melaniei, îndată s-a bucurat cu duhul şi a început a-i fi mai uşor, pentru că durerea trupească s-a depărtat prin bucuria duhovnicească şi dreapta Celui Preaînalt, care ducea scopul dorinţei sale la bun sfârşit.
Sculându-se Melania din patul durerii, nu după multă vreme, i-a murit şi fiica, odrasla cea frumoasă a fecioriei, ceea ce fusese făgăduită lui Dumnezeu. Moartea aceleia mai mult a deşteptat pe Apelian către păzirea curăţiei, iar mai vârtos când îi grăia Melania aceasta: „Vezi că Însuşi Dumnezeu ne cheamă spre viaţă curată, pentru că de ar fi privit bine unirea noastră trupească, apoi nu ar fi luat pe fiii noştri”. Astfel Apelian şi Melania, după însoţirea cea trupească a firii, au zămislit viaţa cea duhovnicească, mai presus de fire, petrecând în post şi în rugăciune, întru osteneli, întru omorârea trupului, unul pe altul îndemnându-se spre fapta bună. Apoi s-au sfătuit ca toate averile să le dăruiască lui Hristos, prin mâinile săracilor, iar ei cu totul să se lepede de lume şi să se facă monahi.
Auzind părinţii Melaniei hotărârea lor, îi opreau. De acest lucru Melania şi Apelian, mâhnindu-se foarte mult, într-o noapte se sfătuiau între dânşii, cum ar putea să se izbăvească de cursele lumii cea cu multe împletituri. Deodată, i-a cercetat de sus un dar dumnezeiesc, căci au simţit mare şi bună mireasmă venind din cer, pe care nu era cu putinţă nici cu mintea a o ajunge, nici cu limba a o spune şi s-au umplut de acea mângâiere duhovnicească, încât au uitat toată mâhnirea lor. Apoi au fost cuprinşi de mai mare dorinţă de bunătăţile cele cereşti, iar lumea şi cu toate cele ale ei, li s-au făcut urâte. Atunci au vrut să lase toate şi să fugă undeva pe ascuns, ca să se facă monahi. Dar rânduiala lui Dumnezeu, altfel de cale le-a rânduit pentru lucrul cel dorit, căci, peste puţină vreme, a murit tatăl Melaniei şi aşa s-au liberat Apelian şi Melania, pentru a-şi arăta sârguinţele lor.
Dar, de vreme ce aveau mulţime de averi pe care le făgăduise a le dărui lui Hristos prin mâna săracilor, nu îndată s-au despărţit de lume şi de patrie. Deci şi-au ales petrecere lângă cetatea Romei, într-un sat oarecare, până ce vor împărţi toate săracilor, vieţuind precum începuseră, păzind curăţenia cu osârdie.
Când această fericită doime şi-a ales această viaţă străină şi plăcută lui Dumnezeu, Apelian avea vârsta de douăzeci şi patru ani, iar Melania împlinea douăzeci. Cu adevărat mare minune era, că aflându-se într-acea vârstă, în care tinereţile ard ca în cuptorul Babilonului, cu focul patimilor trupeşti, această sfântă doime, avându-şi viaţa împreună mai presus de fire, petreceau ca tinerii ne arşi în cuptor, şi aceasta se săvârşea prin voinţa fericitei Melania. Căci aceasta ca o înţeleaptă roabă a lui Dumnezeu şi pe şine se păzea cu dinadinsul şi pe bărbat îl ţinea în deşteptare încât ea se făcuse bărbatului ei învăţătoare, povăţuitoare şi pe calea Domnului înainte conducătoare.
Ducând o viaţă ca această minunată, îşi vindeau averile şi le împărţeau fără cruţare celor ce le trebuiau. Iar diavolul urâtor de fapte plăcute lui Hristos s-a pornit asupra lor cu răutate şi a îndemnat pe un frate al lui Apelian, cu numele Sevir, care întru nimic socotindu-i le răpea averile, apoi văzând că nu i se împotrivesc lui şi nu ţin seamă de averile cele luate, a început şi mai mult a se întinde, făcându-se stăpân pe toate. Ei întru nerăutate răbdau, încredinţându-se lui Dumnezeu şi numai de aceasta le era mâhnire, că cele dăruite lui Hristos intră în mâinile omului zavistnic şi apoi mai puţin se dă la săraci, fiind jefuită partea lor.
Domnul, Cel ce apără pe robii Săi şi-i scoate de la cei ce îi asupresc, a luminat pe binecredincioasa împărăteasă Verina. Aceasta auzind despre viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, avea mare dorinţă să-i vadă şi de aceea, de multe ori, a trimis către Melania rugăciune să vină la palat să se întâlnească cu dânsa. Ca să nu se arate măreaţă că nu primeşte să se întâlnească cu împărăteasa, Melania a luat şi pe Apelian şi s-au dus amândoi. Era atunci legea pusă ca să nu îndrăznească nici o femeie a intra în casele împărăteşti cu capul acoperit. Însă ea, defăimând legea cea politicească, iar porunca fericitului Apostol Pavel, fără nici o schimbare păzind-o, nici capul nu şi-a descoperit, nici rasa cea săracă cu care era îmbrăcată nu şi-a schimbat; ci aşa fiind îmbrăcată a mers la casele împărăteşti, neţinând seama de lucrurile cele de mult preţ care erau acolo.
Mergând amândoi acolo, unde şedea împărăteasa, s-au închinat ei, după cum se cădea. Împărăteasa, văzând atâta smerenie, s-a sculat din scaunul său pentru evlavie şi i-a chemat lângă ea. Apoi i-a cinstit foarte mult şi se miră de îmbrăcămintea lor cea simplă şi de atâta smerenie. Îmbrăţişând-o pe Melania, i-a zis: „Fericită eşti tu că ţi-ai ales o viaţă ca aceasta” şi i-a făgăduit că se va răzbuna pe Sevir îndată. Iar ei au rugat-o ca să nu facă izbânda, ci numai să-l sfătuiască a nu mai fi vrăjmaş, căci ziceau: „mai bine este să fim asupriţi, decât să asuprim pe cineva; pentru că celui lovit peste obraz i se porunceşte în dumnezeiasca scriptură să întoarcă şi cealaltă parte a obrazului. Deci mulţumim ţie, o! stăpâna, pentru apărarea cea cu milostivire, iar izbânda asupra lui Sevir nu vrem, ci mai bine vrem ca să nu pătimească ceva pentru noi, căci destul este nouă de va înceta de acum a mai face rău şi a mai lua cele ce sunt, nu ale noastre, ci ale lui Hristos, ale săracilor, ale văduvelor şi ale scăpătaţilor. Apoi au rugat pe împărăteasă ca să-i lase liberi şi fără împiedicare a-şi vinde averile cele mai mari, adică cetăţi, sate, nu numai în Italia şi în ţinutul Romei, ci şi în Sicilia, în Spania, în Galia şi în Britania.
Atâta bogăţie a moştenit de la părinţi Melania, încât după împărat nu mai era nimeni ca dânşii. Şi s-a dat lui Apelian şi Melaniei această voie, ca fără piedici să-şi vândă averile lor, care erau pretutindeni, precum vor voi. Atunci a vrut Melania să dea sorei împăratului unele daruri de mult preţ, dar aceea n-a voit să primească nimic, socotind prin aceasta, că se face fur de cele sfinte, adică a primi ceva din lucrurile lui Hristos. După aceea i-a liberat din palatul împărătesc, întru a lor petrecere, cu multă cinstire.
De aici se vede că bogăţia lor era foarte mare, căci casele pe care le aveau în Roma, nimeni nu putea să le cumpere cu adevăratul preţ. Mai pe urmă, arzându-se de barbari, s-au vândut cu mai mic preţ, iar banii s-au dat la săraci. Cu ne îndoire este a zice că această cinstită doime, mai mare bunăvoire au arătat către Dumnezeu, decât Iov, pentru că acela fără voie pierzându-şi bogăţia sa, mulţumea lui Dumnezeu, iar aceştia de bunăvoie s-au lipsit de bogăţii şi au ajutat săracilor. La început viaţa aceasta se părea îngreuiată şi nu atât de lesnicioasă, dar mai pe urmă s-a arătat uşoară şi plină de mireasmă duhovnicească, pentru că jugul lui Hristos este bun şi sarcină uşoară. Diavolul, urâtorul binelui şi al desăvârşirii, ispitind, se lupta a-i împiedica pe dânşii de la lepădarea de averi, prin iubirea de aur, căci, aducându-se în casa lor mulţime de aur de la satele ce se vânduseră, prinseseră oarecare dragoste de aur. Dar Melania, simţind pe vicleanul, îndată a zdrobit capul lui, socotind aurul ca tina şi împărţindu-l la săraci.
Odată spunea fericită despre dânsa aceasta: „Aveam un sat şi întrânsul un palat foarte frumos şi la loc înalt care covârşea toate satele noastre. De o parte era marea, pe care de sus se vedea plutirea corăbiilor şi vânarea peştilor, iar de cealaltă parte, copaci înalţi, câmpii verzi, pometuri şi grădini minunate. Acolo era baie foarte frumos făcută, cântări de felurite păsări, fiare de tot neamul, închise în cuştile lor, precum şi vinaturi multe. Şi-mi punea vrăjmaşul în gând ca să poftesc satul acela şi să nu-l vând pentru atâta frumuseţe a lui, ci să-l opresc pentru petrecerea mea. Dar cu darul lui Dumnezeu, cunoscând iarăşi vicleşugul diavolului şi întorcându-mi mintea spre sălaşurile Raiului, îndată am vândut satul acela şi preţul l-am dat împrumut Hristosului meu”.
Din averile ce aveau în Italia, ca nişte râuri mari curgeau îndurările lor prin toată lumea, până la marginile pământului. Pentru că trimeteau multă milostivire prin toată lumea, în Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt, Palestina, tuturor bisericilor şi mănăstirilor de bărbaţi şi de femei, în casele cele primitoare de străini, la bolniţe, săraci, văduve şi la cei ce erau prin închisori, prin temniţe şi pentru răscumpărarea celor ce erau în robie. Astfel, se umpleau din mâinile lor, cele cu îndurare, Apusul şi Răsăritul. Apoi se grăieşte despre dânşii că au cumpărat oarecare ostroave întregi la locuri paşnice şi zidind mănăstiri în acele locuri, le dăruiau spre hrană rânduielii celei duhovniceşti. Iar sfintele biserici de pretutindeni le împodobeau cu aur şi argint, cu veşminte preoţeşti, cusute cu fir şi cu toate felurile de bogăţii.
Apoi, lăsând în Italia foarte puţine averi nevândute au luat cu ei şi pe mama Melaniei, fiind încă în viaţă şi s-au suit în corabie, plecând în Sicilia; pe de o parte ca să-şi vândă averile ce le aveau acolo, iar pe de alta ca să cerceteze pe fericitul episcop Pavlan, părintele lor cel duhovnicesc. Iar după plecarea lor din Roma, peste puţin timp năvălind barbarii, toate cele ce erau împrejurul cetăţii şi în tot pământul Italiei le-au pustiit cu foc de sabie; deci bine au făcut sfinţii că au vândut averile mai înainte de acea vreme, Dumnezeu rânduind aşa. Căci ceea ce era să se piardă în zadar fără nici o răsplătire de la Dumnezeu, aceea s-a făcut lor spre plată însutită, întru viaţa cea veşnică. Şi încă şi-au păzit întreagă vremelnică lor sănătate, ieşind din Italia, ca Lot din Sodomă, mai înainte de acea cumplită năvălire şi prădare de barbari.
Deci mergând în Sicilia şi mângâindu-se de vederea Sfântului Pavlin, apoi bine rânduind averea ce aveau acolo au plecat în Libia şi Cartagina; şi mergând ei pe mare s-a ridicat un vifor cumplit şi învăluire mare, care ţinu multe zile, încât şi apa de băut se sfârşise în corabie, iar corăbierii şi o mulţime de slugi răbdau de sete. Deci cunoscând Melania că scopul călătoriei lor în Libia nu este după voia lui Dumnezeu a poruncit ca să întoarcă velele după vânt, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, ca unde va voi El acolo să se îndrepteze corabia.
Fiind duşi cu vânt grabnic, au sosit pe un ostrov, pe care cu puţin mai înainte de venirea lor, năvălind barbarii fără de veste îl robiseră, ducând cu dânşii o mulţime de bărbaţi, femei şi copii; şi au trimis răspuns la locuitorii acelui ostrov dacă vor să-şi răscumpere robii, iar de nu, pe toţi îi vor tăia cu sabia; şi s-a pricinuit poporului plângere îndoită, pe de o parte că atâtea suflete ale rudeniilor lor erau duse în robie, iar pe de alta că au să moară de sabie şi n-au nici o nădejde de izbăvire; pentru că puţini aveau cu ce să-i răscumpere pe ai lor, fiind săraci. Deci auzind episcopul ostrovului aceluia despre venirea la dânşii a corăbiei de la Roma, a venit ca să ceară milostenie pentru răscumpărarea robilor şi a dobândit mai mult decât nădăjduia. Pentru că Melania cu bărbatul său, milostivindu-se spre dânşii, le-au dat atâta aur, cât le era de ajuns spre răscumpărarea tuturor robilor.
Plecând de la ostrovul acela, cu vânt lin care le suflă într-ajutor, degrabă au ajuns în Cartagina. Acolo, ieşind din corabie, săvârşeau lucrul cel obişnuit, adică lucrul milosteniei, bine făcând bisericilor, mănăstirilor şi săracilor şi bucurând pe cei bolnavi; iar cetatea în care au petrecut vreme îndelungată se numea Tagasta. În acea cetate era un preot oarecare, cu numele Alipie, bărbat bun şi dascăl îndemânatic spre a învăţa pe cei ce-l ascultau. Pe acesta, iubindu-l ei foarte mult, i-au împodobit biserica cu multe podoabe şi multe sate au cumpărat pentru acea biserică. Încă şi două mănăstiri au zidit acolo, una bărbătească – şi una femeiască. Cea bărbătească pentru optzeci de monahi, iar cealaltă femeiască pentru o sută treizeci de monahii şi cu tot felul de lucruri de trebuinţă şi de averi; apoi se îndeletnicea Sfânta Melania la mai mari postiri şi înfrânare, căci la început mânca odată în zi, la apusul soarelui, hrană puţină, vârtoasa şi uscată, după aceea a doua zi gustând numai, apoi într-a treia zi, cum şi toată săptămâna o petrecea fără hrană, afară de sâmbătă şi Duminica.
Lucrul mâinilor ei era de a scrie, căci scria foarte frumos şi iute, încât nu scria altcineva mai bine decât dânsa, iar cărţile pe care le scria, fiind foarte bune, poruncea ca să se vândă şi preţul lor le da săracilor, căci era din agoniseala mâinilor ei.
La citirea dumnezeieştilor scripturi foarte mult se nevoia, căci, atunci când ostenea lucrul mâinilor ei sau cu scrisul, se îndeletnicea cu citirea; apoi dacă slăbeau ochii din citire multă, auzul ei îi ajută să asculte ceea ce se citea de alţii, iar dânsa asculta. Obiceiul ei era ca de trei ori într-un an să citească Testamentul cel Vechi şi cel Nou; iar cuvintele ce se află într-însele mai minunate, pe acelea întărindu-le cu ţinere de minte, de-a pururea le avea pe buzele sale. Somnul ei era abia două ceasuri pe noapte, şi acela nu pe pat, ci pe pământ, pe un sac din păr. Şi zicea că totdeauna se cuvine a fi treaz, pentru că nu ştia în ce ceas va veni tâlharul, şi într-acest fel de trezire a vieţii deprindea şi pe fecioarele sale care-i slujeau; apoi pe mulţi tineri i-a înduplecat pentru păzirea fecioriei şi a curăţeniei şi multe suflete din cei necredincioşi a dobândit şi le-a adus către Dumnezeu.
Vieţuind în Cartagina şapte ani, a voit să vadă sfintele locuri de la Ierusalim. Deci, suindu-se într-o corabie cu maică să şi cu Apelian, care-i era mai înainte bărbat după trup, iar acum frate duhovnic şi împreună postnic, fiind duşi de un vânt bun, au sosit în Alexandria şi au sărutat pe Sfântul Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, cum şi pe un alt bărbat mai înainte-văzător, cu numele de Teodor. Şi mult folosindu-se din cuvintele lor, iarăşi au plecat în călătorie pe mare şi au ajuns la sfânta cetate a Ierusalimului, unde cu multă umilinţă şi cu nespusă bucurie a inimii înconjurau sfintele locuri, pe care Domnul nostru şi Preacurată Maica lui Dumnezeu le-au sfinţit cu preasfintele lor picioare. Iar la Mormântul Domnului, fericită Melania de cu seară se închidea în toate nopţile la rugăciune. Acolo, cât de fierbinţi rugăciuni înălţa ea către Dumnezeu, plângând şi căzând la Mormântul Domnului şi sărutându-l. Zăbovind ei în Ierusalim, rămăşiţa averii lor din Italia s-a vândut de un prieten credincios al lor şi preţul li s-a trimis acolo la Ierusalim.
Au voit a merge şi la Egipt ca să cerceteze şi să vadă acolo pe părinţii pustiei, şi să le slujească cu averile lor. Deci pe maică să, care era foarte bătrână şi ostenită, au lăsat-o în sfânta cetate ca să zidească o casă de locuinţă, lingă muntele Eleonului; iar ei singuri au pornit în cale. Ajungând în Egipt umblau cercetând pe părinţii cei din pustie şi mult folos îşi adunau sufletelor lor din vorbirea lor cea insuflată de Dumnezeu; multe îndurări încă au arătat şi acolo celor ce le trebuiau. În Egipt au aflat pe mulţi din părinţi care n-au vrut să primească milostenia ce li se da lor, fugind de aur ca de muşcătura de şarpe. Dintre ei era unul cu numele Ifestion, către care venind ei şi mult rugându-l să primească şi de la dânşii câţiva galbeni, n-a vrut să-i primească.
Fericită Melania înconjurând chilia lui şi luând seamă averii lui celei pustniceşti, nimic n-a aflat decât numai o rogojină, un vas cu apă, puţină pâine uscată şi o coşnicioară, în care era sare; deci a pus în taină galbenii în coşniţa aceea, în care era sare. Ducându-se ei de la dânsul, nu s-a tăinuit lucrul acesta bătrânului; pentru că îndată, aflând aurul ascuns în coşniţa cu sare, a alergat în urma lor, cu glas mare zicând că să stea puţin şi să aştepte; iar ei stând, bătrânul a arătat aurul, ţinându-l în mâini şi zicea: „Nu-mi este de trebuinţă acest aur, pentru că nu ştiu ce să fac cu el şi pe ce să-l cheltuiesc, luaţi al vostru iarăşi”. Iar ei ziceau: „Dacă nu-ţi trebuie ţie, apoi îl vei da altora”. Iar bătrânul a răspuns: „Ce trebuie acesta aici şi la ce bun? Căci locul este pustiu, precum vedeţi”. Iar ei nevrând să ia de la bătrân aurul înapoi, bătrânul l-a aruncat în râu şi s-a întors la chilia sa.
De acolo iarăşi au venit în Alexandria, apoi în Nitria, pretutindeni înconjurând locaşurile cele pustniceşti, ca nişte albine zburând pe diferite flori, adunând dulceaţa mierii. Apoi s-au întors la Ierusalim, plini de bunătăţi duhovniceşti, adunate din vorbirea cu sfinţii părinţi pustnici; şi au aflat precum au voit casa cea făcută de maica lor lingă Eleon şi s-au sălăşluit acolo. Melania s-a închis într-o căscioară strâmta, punându-şi hotar ca nici ea să nu vadă pe cineva şi nici altcineva pe ea; numai odată pe săptămână era cercetată de maică-sa şi de Apelian, fratele său cel duhovnicesc; şi a petrecut într-acea închisoare paisprezece ani. Apoi maica ei fiind plină de fapte bune şi de nădejde s-a mutat către Domnul.
Deci Melania făcând slujba cea datorită moartei, iarăşi s-a închis într-o căscioară şi mai strâmtă şi mai întunecată şi a petrecut un an. După aceasta, străbătând vestea pretutindeni despre dânsa şi mulţi venind la dânsa pentru folos, a ieşit din acea închisoare, spre mântuirea altora; apoi a făcut o mănăstire şi a adunat nouăzeci şi mai bine de fecioare; încât multe şi din cele păcătoase au alergat la dânsa şi povăţuindu-se în calea pocăinţei printr-însa vieţuiau cu plăcere de Dumnezeu. Apoi a aşezat în mănăstirea aceea egumenie, iar ea slujea tuturor ca o roabă şi ca o maică se îngrijea pentru toate; ea învăţa pe surori tot felul de fapte bune, mai întâi curăţia, apoi dragostea, fără de care nici o faptă bună nu se poate săvîrşi; după acestea smerenia şi ascultarea, răbdarea şi nerăutatea. Apoi le spunea lor şi această poveste:
A venit odată un tânăr la un stareţ mare vrând ca să se facă ucenic, iar stareţul, arătându-i la început în ce chip se cuvine a fi ucenic, i-a poruncit să ia un toiag şi să bată un butuc care era dinaintea uşii, cu lovituri mari, călcându-l cu picioarele. Iar ucenicul ascultând pe stareţul, a bătut lemnul cel neînsufleţit cât a putut şi apoi stareţul l-a întrebat: „Împotrivitu-s-a ţie butucul, ori s-a supărat? A fugit din locul său, sau a venit asupra ta?”. Ucenicul a răspuns: „Ba nu”. Stareţul i-a zis: „Deci bate-l mai tare şi adaugă şi cuvinte mai aspre, dosădeşte-l, ocărăşte-l, necinsteşte-l, defaimă-l şi cu totul grăieşte-l de rău”.
Făcând aceasta tânărul, l-a întrebat bătrânul: „S-a mâniat asupra ta butucul cel ocărit? A grăit ceva împotrivă? Sau a cârtit sau a ocărât împotrivă”. Răspuns-a tânărul: „Ba nu, părinte, căci cum putea să răspundă ceva sau să se mânie, lemnul cel neînsufleţit?” Iar stareţul a zis: „Dacă poţi să fii ca acel butuc, nemâniindu-te asupra celor ce te-ar fi bătut, ne fugind de răni, negrăind împotriva celor ce ţi s-au poruncit, nici, fiind ocărât, să ocărăşti împotrivă; ci totdeauna să petreci ca lemnul, neclintit de nici un fel de supărare, atunci vino şi te fă ucenic; iar de nu, apoi nu te apropia nici de uşile noastre”. Cu acest fel de povestiri, fericită, învăţând pe surori răbdarea şi bunătatea, le era foarte mult de folos. Încă şi biserică foarte frumoasă a făcut în acea mănăstire şi s-a sârguit a fi sfinţită cu sfintele moaşte ale Sfântului prooroc Zaharia, ale Sfântului întâiului mucenic Ştefan şi ale celor patruzeci de mucenici.
După aceea fratele ei cel duhovnicesc, care mai întâi i-a fost soţ după trup, fericitul Apelian, bineplăcând Domnului în viaţa cea monahicească s-a dus către Dumnezeu. Iar Melania făcându-i cele ce se cuveneau cinstitei lui îngropări se pregătea către ieşirea din viaţă, aşteptând să moară degrabă; dar rânduiala Celui Prea Înalt a îndelungat viaţa ei spre mântuirea altora. A mai zidit după moartea celui ce-i fusese bărbat şi altă mănăstire pentru bărbaţi şi a cheltuit toată averea sa până la sfârşit, dându-le toate spre slava lui Dumnezeu, încât a rămas săracă cu trupul, ceea ce cu duhul de mult avea sărăcia. În acea vreme i s-a adus o scrisoare de la Constantinopol, de la un unchi al ei, cu numele Volusian Romanul. Acest Volusian era în acea vreme antipat al cetăţii Roma şi a venit din Roma fiind trimis în Vizantia la împărat, dorind foarte mult să vadă pe nepoata sa, cuvioasa Melania. Pentru aceea a trimis la Ierusalim, rugând-o să vină în Vizantia, să se vadă. Dar Melania n-a vrut mai întâi să se ducă la dânsul, căci se temea că nu cumva să fie neplăcută lui Dumnezeu călătoria ei – căci acela era încă în păgânătatea elinească; dar apoi, după sfatul părinţilor duhovniceşti, s-a dus, fiind îndemnată de nădejdea întoarcerii lui către Dumnezeu.
Ducându-se ea pe uscat, oriunde i se întâmpla să intre în cetate, i se dădea de către toţi mare cinste, pentru că Dumnezeu proslăvea pe aceea care-L slăvea. Şi o întimpinau arhierei, preoţi şi cei mai mari ai cetăţii, popoarele şi egumenii mănăstirilor, primind-o cu mare dragoste, ca pe aceea care ar fi venit din ceruri; pentru că în toată lumea strălucea lumina faptelor ei bune şi a vieţii ei sfinte. Deci cetele celor sfinţiţi şi ale celor simpli, întâmpinând-o şi petrecând-o departe, îi făceau mare cinste. Apoi ajungând în Constantinopol, aşijderea a fost cinstită de împăratul Teodosie cel Tânăr şi de împărăteasa Evdochia, cum şi de Sfântul patriarh Proclu, dar a găsit bolnav pe unchiul său Volusian, care văzând-o s-a minunat foarte mult de îmbrăcămintea ei monahicească şi de chinuirea trupului, căci faţa ei se uscase de multă postire şi osteneală, iar frumuseţea ei de mult se veştejise; apoi a strigat: „O, Melanio, iubita mea nepoată, cum te ştiam şi cum te-ai făcut fără chip, tu care mai înainte erai prea frumoasă”.
Dar ce trebuinţă este de multă povestire? Căci Cuvioasa Melania pe de o parte prin sine, iar pe de alta prin sfinţitul Proclu şi mai vârtos prin vorba cea de Dumnezeu insuflată şi cu sfaturi folositoare a făcut aceasta, că unchiul său degrabă s-a lepădat de păgânătatea elinească şi s-a botezat, învrednicindu-se dumnezeieştilor Taine; apoi peste puţine zile şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat cu mâinile ei. Şi petrecând acolo vreme îndelungată, a mai întors la dreapta credinţă pe mulţi din eresul lui Nestorie, care pe atunci tulbura biserica; iar pe cei dreptcredincioşi i-a sfătuit să nu se lase înşelaţi. Deci prin darul lui Dumnezeu avea atâta înţelepciune, încât nimic nu puteau spori împotriva ei vorbele cele întunecate ale sofiştilor şi cele cu multe împletituri ale nestorienilor; căci de dimineaţa până seara întrebând-o de dreapta credinţă, preaînţeleapta dădea astfel de răspunsuri încât tot Constantinopolul se minună de înţelepciunea ei; fiindcă cuvioasa era foarte învăţată în scriptură, căci toată vremea vieţii sale o întrebuinţase în citirea dumnezeieştilor scripturi şi se umpluse de darul Duhului Sfânt.
După aceasta fericită s-a întors iarăşi la Ierusalim şi, apropiindu-se de sfârşitul său, se pregătea către ieşirea din viaţa aceasta. Primise şi darul tămăduirilor de boli, dintre care să spunem puţine, pentru adeverirea darului lui Dumnezeu, care locuia într-însa: Împărăteasa Evdochia, numind pe cuvioasa maică duhovnicească, a venit la Ierusalim, pe de o parte ca să se închine sfintelor locuri, iar pe de alta ca să cerceteze pe Cuvioasa Melania. Această împărăteasă din întâmplare şi-a scrintit un picior de la încheietură şi o durea foarte rău, încât nici a păşi nu era cu putinţă; dar numai că s-a atins de el maica Melania şi îndată s-a făcut sănătoasă. O femeie oarecare tânăra era muncită de diavol şi-i închisese gura încât nu putea să o deschidă cât de puţin măcar, nici să răspundă vreun cuvânt şi nici hrană să guste, iar din lipsă îndelungată de mâncare, mai mult decât din muncire diavolească, era să moară; pe acea femeie a tămăduit-o Cuvioasa Melania cu rugăciunea şi cu ungerea de untdelemn sfinţit, căci a ieşit dintr-însa diavolul şi s-a deschis gura, spre mulţumirea şi slava lui Dumnezeu; apoi mâncând bucate s-a făcut sănătoasă.
Altă femeie, având prunc în pântece, se apropiase timpul să nască şi nu putea pentru că murise pruncul în pântecele ei şi ea era cuprinsă de mari dureri, încât se apropiase de moarte. Deci acestei femei i-au ajutat rugăciunile Sfintei Melania şi numai cât a pus brâul cuvioasei pe pântecele bolnavei, îndată a scăpat de sarcină, căci a ieşit dintr-însa pruncul cel mort şi s-a făcut sănătoasă şi a început a grăi.
Cuvioasa văzând mai înainte ducerea ei către Dumnezeu a înconjurat toate sfintele locuri din Ierusalim şi cele dimprejur, din Betleem şi Galilea. Apoi, sosind praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, a fost la privegherea de toată noaptea, în peşteră unde s-a născut Domnul; şi acolo i-a spus unei surori care îi era rudenie şi petrecea lingă dânsa, fiind nedespărţite, că acum săvârşeşte praznicul cel mai de pe urmă al Naşterii Domnului; şi a plâns rudenia ei foarte mult. Apoi în ziua Sfântului mucenic Ştefan a fost în biserica lui la cântărea de toată noaptea. În acea zi, citind surorilor pătimirea sfântului mucenic, a adus şi către dânsele acestea, zicând că acum le-a făcut citirea cea din urmă; deci s-a făcut plângere mare între surori pentru dânsa, căci au priceput că acum are să se ducă dintre ele. Iar ea cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, precum îi era obiceiul, le mângâia mult, învăţându-le din belşug spre fapta bună.
Apoi a intrat în biserică şi s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, eu te-am ales şi te-am iubit de la început, eu te-am cinstit mai mult decât nunta şi decât toate bogăţiile, slava şi dulceţile şi de la naşterea mea mi-am încredinţat Ţie sufletul şi trupul, şi de frica Ta s-a lipit osul meu de carnea mea. Tu, cela ce m-ai ţinut de mâna dreaptă şi cu sfatul Tău m-ai povăţuit, auzi şi acum glasul meu şi lacrimile acestea să pornească râurile milostivirii Tale, deci curăţeşte toate păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie; dăruieşte-mi cele către Tine, fără tulburare şi împiedicare, ca să nu mă oprească duhurile cele rele din văzduh, că ştii firea noastră cea muritoare o! Nemuritorule. Ştii, o! iubitorule de oameni, că nu este om fără de prihană, nu este om la care nu s-ar fi putut afla oarecare pricini potrivnice, măcar de ar fi fost viaţa cuiva numai o zi; ci Tu, Stăpâne, trecând cu vederea toate ale mele, pune-mă curată la judecata Ta”.
Astfel, rugându-se şi nesfârşind rugăciunea, a început a boli cu trupul. Dar deşi era foarte slabă din pricina durerilor, însă nu înceta a merge la cântarea cea obişnuită a bisericii şi multe învăţături dând surorilor de dimineaţă până seara. Apoi s-a împărtăşit cu preacuratele şi de viaţă făcătoare Taine, din mâinile episcopului Elevteropoliei, care venise cu clerul lui spre cercetarea ei. Apoi pe rudenia sa, care amar se tânguia după dânsa, şi pe celelalte surori mângâindu-le cu cuvinte şi dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă a zis cuvântul acesta: „Precum a voit Domnul aşa s-a făcut”.
Cu acest cuvânt şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, culcându-se pe pat şi mâinile precum se cădea, singură punându-le pe piept în semnul Crucii şi ochii bine închizându-i, în ziua de treizeci şi unu a lunii decembrie. Apoi s-au adunat la îngroparea ei toţi monahii, toate monahiile din toate mănăstirile care erau împrejurul sfintei cetăţi şi făcând toată noaptea cântări de psalmi, au îngropat-o cu cinste. Iar sfântul ei suflet s-a sălăşluit în curţile Domnului său, pe Care L-a iubit şi Căruia i-a slujit cu osârdie în toate zilele vieţii sale, de a Cărui răsplată fiind vrednică, împreună cu toţi sfinţii roagă acolo pentru noi păcătoşii pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.