În primul rând rugăciune, poate, şi-n al doilea rând, răbdare.
Trebuie să avem rugăciune ca Dumnezeu Însuşi să ne lumineze şi să corijeze traiectoriile greşite în noi, şi răbdare până când Dumnezeu va face asta. Nu să ne grăbim să tragem o concluzie, nu să ne grăbim ca, dacă Dumnezeu a început o frază de răspuns în viaţa mea, eu să completez această frază, din aceste erori de care vorbiţi, adică în starea de eroare în care sunt şi de neştiinţă duhovnicească în care sunt, eu să mă grăbesc să spun: “am înţeles ce vrei să zici” şi îmi dau un răspuns şi trag concluzia duhovnicească care cândva se va adeveri a fi… neadevărată!
Deci, rugăciune şi răbdare, care cred că este, poate, răspunsul cel mai bun la întrebarea asta, la care vreau să adaug ce numesc rugăciune.
Bineînţeles că tot ce avem tipărit în cărţi ca rugăciuni sunt rugăciuni vrednice pe care Biserica le-a dat, dar ca rugăciune, acum, în contextul ăsta, am în vedere mai ales reacţia noastră faţă de Dumnezeu. Reduc noţiunea de rugăciune la orice reacţie faţă de Dumnezeu.
Când îndreptăm o clipă măcar mintea, poate şi subconştient, către Dumnezeu, într-o oarecare deznădejde în care mintea mea poate zice: “Doamne, numai Tu poţi să mă ajuţi!” – poate nu am spus-o, poate nu am conştientizat-o – e deja rugăciune.
Darămite dacă o facem conştient; şi zic aşa: dacă Dumnezeu – aşa cum ne zice şi rugăciunea – este pretutindenea şi toate plineşte înseamnă că pentru Dumnezeu n-am nici măcar nevoie să bag mâna-n buzunar să scot un celular şi să fac un număr ca să ajung să vorbesc cu El. Pot în orice clipă, în orice loc să zic “Doamne!” şi asta a început deja să fie o rugăciune. Hai să “profităm” de caracteristica asta a lui Dumnezeu şi să începem să zicem” Doamne!”…
Revin la cuvântul Sfântului Siluan, care este cuvântul întregii Filocalii, pentru ca toţi o spun într-un fel sau altul, că ar trebui să nu facem nimic în viaţa noastră fără să cerem lui Dumnezeu.
Şi Sfântul Siluan m-a uimit pe mine – şi poate pe mulţi dintre voi – când zice că Adam, când i-a venit în gând să mănânce din rodul ăla, trebuia să se roage lui Dumnezeu. Şi în mai multe locuri unde nu m-am aşteptat… Că doar Adam ştia, Dumnezeu îi spusese să nu ia din rodul ăla, uite că Siluan spune că trebuia să cerceteze cuvântul lui Dumnezeu. Şi noi cred că trebuie să ne obişnuim ca prima noastră reacţie să fie “Doamne”… vreau să zic, conştient, sau să pătrundă până în subconştient, poate ar trebui ca până în visele noastre – şi se întâmplă asta, am auzit pe mulţi zicând că, într-un vis, în care se întâmplă nu ştiu ce, strigă către Dumnezeu. Bun lucru! Aşa trebuie să devină rugăciunea.
Adică, înţeleg, omul este om în măsura în care se leagă şi rămâne legat de Dumnezeu, fiindcă omul este în facere, noi suntem într-o stare de relativă nefiinţă din care, treptat-treptat, ieşim şi ieşim în măsura în care Dumnezeu ne scoate. Şi ne scoate în măsura în care noi Îi cerem să ne scoată, că Dumnezeu nu ne sileşte. Aşteaptă ca noi să zicem “Doamne”, asta înseamnă a deschide uşa, că zice: “Iată, stau la uşă şi bat”. Tot în Apocalipsă zice lucrul ăsta: dacă cineva va deschide, Eu voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine… Deci, aşteaptă să-I deschidem uşa. Atotputernicul stă la uşă şi nu îndrăzneşte decât dacă noi deschidem uşa. Şi a zice “Doamne” e un început de rugăciune şi cred că trebuie să ne obişnuim cu acest “Doamne” în fiecare împrejurare, ca prima reacţie a noastră, în bine sau în rău, să fie o prezenţă continuă, neîntreruptă în trezvie şi-n somn, în viaţă şi-n moarte.
Şi atunci, răspunsul poate cel mai serios la întrebarea asta ar fi: în primul rând, înainte de orice, să-I cerem lui “Doamne” şi după aia… ceva răbdare până când Dumnezeu ne spune un cuvânt, două, trei şi Îşi termină fraza. Fiindcă multe experienţe vin treptat, începem să întrevedem ceva, să “între-înţelegem” ceva, aş zice, dar nu e momentul să tragem încă o concluzie. Aşteptăm încă puţin, până când concluzia se va închega de la sine într-o viziune nespus de convingătoare.
Când concluzia e de la Dumnezeu şi nu de la mine, când nu eu termin fraza lui Dumnezeu, oricât de logică ar fi formula pe care o găsesc eu, dar când vine de la Dumnezeu totul în om se convinge, totul în om e nu numai convins, dar oarecum vindecat, satisfăcut, împlinit, împăcat.
Extras din conferinta: “Intrupare – Filocalie si premisa eshatologica”, Alba-Iulia, 2002