Firea omului cea slăbănogită de păcat, are nevoie iară şi iară de Sfinte Sărbători pentru a-şi înnoi viaţa fără stricăciune. Pentru că ele sunt daruri Sfinte pentru tot omul, care vin cu binecuvântări din înaltul cerului, pentru ca să fie dezlegat de păcat şi cu Hristos să se umple de Har, nu prin desfătare care aduce stricăciune, ci prin prăznuire aleasă pentru a nu mai fi „stricat de poftele înşelăciunii” (Efeseni 4,22)
Sfintele Sărbători, sărbătorite cu Hristos Mântuitorul, îl ajută pe om ca să se situeze pe drumul unei vieţi morale cu un comportament care să placă lui Dumnezeu şi Sfinţilor.
La vreme de Sărbătoare, omul trebuie să se nască înlăuntrul său pentru a fi „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14) ca să-şi agonisească pacea lăuntrică printr-un salt evident către dincolo de fire care sunt neîngăduite privirii. Lumea în care trăim, gustând lacomă din păcate şi înrobită satanei, în Sfintele Sărbători nu caută voia lui Dumnezeu, ci se luptă să stingă lumina prăznuirii lor cu „fărădelegi”, prin programe de tot felul, pline de drăcovenii ce sunt promovate de Mass-Media în mare parte, degradând în mod voit încărcătura spirituală, drept conferit de Dumnezeu omului pentru a se ilumina şi a se învrednici de darul sfinţeniei „gustând să vadă cât de bun este Domnul”. Şi cum spuneam, la vremea asta greu se mai umple omul de Har în timpul Sfintelor Sărbători, calea către Hristos Mântuitorul şi către Sfânta Biserică este tot mai uitată şi batjocorită cum îi trece fiecăruia prin cap, cu inimaginabile comportamente satanice, încălcându-se voit prin hidoşenie făţişă rânduiala cea sfântă a contemplaţiei lui Dumnezeu.
Toţi ar trebui să ştim că: „Un dar minunat al Bisericii sunt Sfintele Sărbători sau praznice care, cu bucuriile şi frumuseţile lor, înseninează, luminează, înnobilează viaţa(vezi + Iustinian Chira Maramureşanul, Darurile Bisericii, Cluj Napoca 1983, pag.23). Uitarea şi nepăsarea unora faţă de Sfintele Sărbători, este dovada înstrăinării de lumina Cuvântului lui Dumnezeu, a înstrăinării din patimă, despre care Stareţul Dionisie de la Colciu zice: „Patima e în stăpânirea ta, dar îţi trebuie osteneală titanică s-o tai după ce a prins rădăcină în simţurile tale. Dar nu-i cu neputinţă să o smulgi, nu-i cu neputinţă… Dacă ceri ajutorul lui Dumnezeu, te ajută Dumnezeu, dar trebuie hotărârea ta.”
Unde-i spiritualitatea poporului român şi frumuseţea neasemănată a Sfintelor Sărbători?
În vremuri aşezate, omul la apropierea Sfintelor Sărbători, se ridică deasupra mizeriilor zilnice şi ieşirea din cadrul muncii pentru a ajunge la un liman recuperator pentru a se lumina nu numai la minte, ci şi la inimă şi la suflet, şi toată fiinţa lui ca să intre în acea formă de manifestare dincolo de hotarele lumii materiale, spre adâncurile vieţii spirituale plină de mărturii cu frumuseţe neasemănată. Însă ce a fost bine şi frumos în mare parte s-a pierdut, omenirea a intrat într-o nouă etapă, dar nu de valorificare a unei vieţi spirituale, ci a unei vieţi de destindere şi de bună învoire cu viciul şi cu păcatul, prin evidenţe grosolane, aşezând în sărbătoare neliniştea, agitaţia, nervozitatea, neodihna, fandoseala şi o isterie veselă în care gândirea mai flexibilă nu încape din cauza cutiei cu multă otravă- televizorul, care îndestul depersonalizează fiinţa umană, şi care încet-încet reuşeşte să strice simţul şi celor cu bună rânduială pentru Sfintele Sărbători. Aceasta-i supra-realitatea că livrează mai mult sau mai puţin conştientă un gen de program comercial destul de ciudat şi de nociv. Şi mă întreb: Unde-i spiritualitatea poporului român şi frumuseţea neasemănată a Sfintelor Sărbători?
Legătura între generaţii s-a rupt în mod vizibil, cei mai înaintaţi în vârstă, în preajma Sfintelor Sărbători şi-n Sărbători ca: Naşterea Mântuitorului Hristos, Tăierea Împrejur, Boboteaza, Întâmpinarea Domnului… etc. sunt fără elan şi vigoare, în inima şi gândul lor, şi nu prea mai pătrunde raza de lumină a Sfintelor Sărbători pentru că televizorul le-a răpit bucuria îngenuncherii de închinare sfântă, dreaptă şi curată. Redeşteptarea şi fortificarea spirituală a devenit tot mai grea, şi este grea pentru că mai toţi suntem răpiţi de păcat şi acceptăm toată scursura venită de pe aiurea, şi aşa buna cuviinţă este anulată, care ar trebui să fie „utilă şi-n detaliu zilnic” (vezi Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas 2011, pag.113), care face valoarea şi sensul vieţii pentru o ieşire igienică de a se respira aerul înmiresmat din timpul cel plin de lumină cu Sărbătoare.
Sfintele Sărbători ne ajută pe toţi să luăm un pic de distanţă faţă de noi înşine şi să ne desprindem de interesele noastre imediate şi să ridicăm măcar în acest timp bucurie din subteranele mlăştinoase cu fărădelegi.
Aşa ar trebui, după cum ne spune Sf. Grigorie Teologul, ca: „oamenii cu toţi să fie călători în cuget”, dar călători în cuget pentru viaţă curată şi cu Dumnezeu.
Mulţi oameni religioşi sau nu, nu sunt încă convinşi că Sfintele Sărbători, sărbătorite fără Hristos şi fără Biserică, nu au fundament. Astăzi, spiritualitatea este despărţită de matca ei creştină şi limba oamenilor nu mai este limba îngerilor în vreme de Sărbătoare, gândul şi inima nu le mai este în priveghere de sărbătoare, simţul moral rămâne nedezvoltat şi virtutea cea înaltă a dragostei e plasată mai prejos de firea omului, în realitate, este vorba de o stare fără forme de spiritualitate.
Din păcate însă, foarte mulţi oameni rămân încărcaţi în acest stadiu şi astfel, îi întâlnim în Sfintele Sărbători fără simţirea evlaviei, cu o spiritualitete eşuată.
Sărbătorile să fie pentru fiecare vremea recuperării prestigiului de bun creştin şi bun român.
Noi, ortodocşii, avem o motivaţie suficient de puternică pentru a fi interesaţi de modul cum ar trebui să ne petrecem Sfintele Sărbători, mai lămurit, adică într-o comuniune de simţire, şi ca toţi să cunoaştem ce înseamnă a ne umple de har şi cu Hristos în vreme de Sărbătoare, prilej de a ne aduce aminte iarăşi de Naşterea, de Crucea, de moartea, de Învierea Sa cea de a treia zi şi de Înălţarea la Ceruri”. Intensitatea căutării Sfintelor Sărbători nu trebuie să fie în esenţialul materiei, nu în „plăceri vinovate”, nu înjurării şi îmbrâncelii, nu în a se căuta harţagul cu orice preţ, ci sărbătorile să fie pentru fiecare vremea recuperării prestigiului de bun creştin şi bun român. Căci omul nu a fost plăsmuit ca producător de viciu, dar prin neascultare a devenit consumator de viciu.
Nu numai acum, ci întotdeauna m-am întrebat: De ce în timpul Sfintelor Sărbători, se întâmplă aşa de multe fărădelegi, atât de multe scandaluri, atât de multe crime şi care, în mare parte, sunt făptuite de adulţi?
Consider, că nu e suficient să spun doar că sunt striviţi sufleteşte prin minciună şi că, primejdia le vine din angoasa dezorganizare faţă de neputinţa formării identităţii sau că imoralitatea i-a învăţat prin programele TV dezgustătoare.
Da, într-o măsură, toate acestea constituie un rău, însă răul cel mare este scoaterea lui Dumnezeu din viaţa lor. Că oricât ar încerca psihologia şi sociologia să le dea măsura regăsirii lor, fără întoarcerea la Dumnezeu şi la legea morală sistemul educaţional va fi tot mai fragil, şi e necesar ca Biserica, prin slujitorii ei, să spună că identitatea problematică spre care aleargă nu le e benefică, ci trebuie să fie ajutaţi pentru a ieşi din fantezia şi halucinaţia care le amputează spiritualitatea şi le anulează căutările existenţiale benefice. Şi pentru faptul că noi, românii suntem un popor creştin ortodox, societatea, dar în mod special Biserica, la nivel parohial, eparhial şi naţional să armonizeze în chip vădit relaţia spirituală cu cei tineri şi să nu rămână în individualizare sau în izolare, ci să funcţioneze corect, ca toţi să se integreze în ea şi poate constitui parte din timp nu numai în vremea sărbătorilor, ci mereu să fie mădulare vii.
Simţul răspunderii nu se poate forma în vid „căci diminuarea responsabilităţii conduce fatalmente la o surpare a autorităţii(vezi Andrei Pleşu, op. cit, pag. 26), deci trebuie lucrat insistent în sufletul celor tineri ca să poată ieşi din îndărătnicie şi să intre în responsabilităţi individuale, c-un program de viaţă în care să fie prezent şi Hristos. Căci aşa cum spuneam, majoritatea celor tineri înclină să creadă, că un onorabil program de viaţă are substanţa necesară în discoteci, cluburi şi alte locuri, acolo unde este patimă şi în care frica de Dumnezeu nu există.
Frica de Dumnezeu, aşa cum spune Ieromonahul Rafail Noica „este dătătoare de viaţă şi o simţi ca pe un dar preţios, pe care instinctiv nu vrei să-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am întrebuinţat cuvântul acesta care e mai aproape de înţelegerea noastră. Precum instinctul ne împinge, ne călăuzeşte dacă vreţi, în viaţa materială, trupească, aşa şi intuiţia în viaţa duhovnicească”(vezi Cultura Duhului, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pag. 99-100).
În vremea Sărbătorilor, ar fi bine, ca noi toţi să conştientizăm cu deosebită subţirime că Dumnezeu, în dragostea Lui nu ne-a lăsat să pierim, ci ne-a ajutat să înviem. Prin urmare, Sfintele Sărbători sunt timpul învierii noastre, a intrării noastre în lumină, pentru a vedea întunecimea păcatelor. Şi potrivit spuselor Sfinţilor Părinţi Patristici, că atât în vremea Sfintelor Sărbători, cât şi-n cealaltă parte a vieţii noastre, avem nevoie de aceeaşi înţelegere a voii lui Dumnezeu, a căutării voii Lui în care trebuie să intrăm cu mintea curată ca să ne umplem cu har.
Sfaturi în cărţi găsim destule cum să ne umplem de har, dar înţelegem puţin ca sămânţa cuvântului să încolţească în noi şi să-i simţim viaţa. De Taina mântuirii ne putem împărtăşi în toate zilele vieţii noastre, dar în mod deosebit în Sfintele Sărbători, când Dumnezeu se dezvăluie omenirii mai diferit, mai subţire în rigori tipiconale şi liturgice, când dragostea şi mila Sa vine de peste tot, căci „Duhul unde voieşte suflă şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge”.(Ioan 3,8)
În Sfintele Sărbători, Hristos Mântuitorul îl întâmpină pe om, în măsura în care şi omul este accesibil Lui, dar din cauza păcatului şi a celor multe fărădelegi, după cum spunea şi Părintele Iustin Pârvu: „nu mai este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor”(vezi Rev. Atitudini, 2012, nr. 21, pag. 48), păi nu mai este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor, fiindcă creştinismul s-a laicizat, păcătuieşte cu uşurinţă şi se pocăieşte cu anevoie, aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca, şi asta se întâmplă pentru că forţa satanică îl stăpâneşte pe om.
În epoca aceasta postmodernistă, vedem că religiozitatea e sufocată, creştinismul este acoperit de tot felul de reclame îndrăzneţe, iar esenţa vieţii e căutată în afară de Biserică, până când şi bunicii şi străbunicii exemplari cândva, acum iau distanţă de tradiţiile sfinte, curate şi creştineşti, demnitatea care este o virtute le lipseşte, nu se mai găsesc în teritoriul valorilor, ci în bucuria de posibile împliniri prezente sau viitoare. Astfel spus, bucuria multora la Sfintele Sărbători se dizolvă subminată de false lucidităţi şi presentimente, de anxietăţi şi nostalgii.
Iată, deci, motive ce m-au îndemnat iarăşi la scrierea acestui material – de a-L aşeza pe Hristos Dumnezeu în viaţa noastră, în toate aceste Sfinte Sărbători, pe El, Care S-a născut şi S-a jertfit pentru noi şi mântuirea noastră şi Care ne-a luat în grija şi-n voia Lui, chiar din momentul calvarului de pe Golgota, ca să trăim aievea, real şi treptat şi tainic, naşterea din nou. Căci Dumnezeu Tatăl prin Fiul Săi Iisus, S-a îngrijit atât de mult de om şi nu l-a aşezat în fundul gropii, ci i-a făcut cale curată pentru a intra pe Cărarea Împărăţiei şi remarcabil este, în mod evident, iconomia Sa divină, lucrând îndestul asupra Ţării noastre. Şi înţelegem că forţa credinţei în Dumnezeu, în Sfintele Sărbători îl ajută pe om de a avea bucuria trăirii cu Hristos şi de a ţine candela vie şi lumina din suflet aprinsă, şi mai ales în vremurile acestea destul de tulbure, când credinţa şi Biserica sunt atacate mult mai viclean, iar trăirile înalte şi autentice de însingurare sunt injectate cu sentimentul de ură şi dispreţ, ce constituie o adevărată plăcere pentru cei fără de Dumnezeu.
Acum că suntem în Sfinte Sărbători, să-l ascultăm pe Sf. Isaac Sirul, care spune: „Fii în pace cu inima ta, şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Străduieşte-te să intri în vistieria dinăuntrul tău şi vei vedea comoara cea cerească, căci una sunt şi aceeaşi şi, intrând în una, le contempli pe amândouă. Scara Împărăţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi”, că omul de se va goli de conţinutul tezaurului spiritual, va cădea mereu victimă păcatului, sub diferitele sale forme. Că acordând evlavia cuvenită şi lucrătoare sfintelor valori spiritual-morale, într-un mod mai deosebit de Sfintele Sărbători, am ferma convingere că nu vom fi lipsiţi nici unul de ocrotirea divină „căci nu Dumnezeu este Cel care lipseşte de lângă om, ci omul nu-L doreşte îndeajuns pe Dumnezeu(vezi I.P.S. Adrian Hriscu, tristeţea singurătăţii, Edit. Agnos-Sibiu 2012, pag. 126).
Iar Înaltpreasfinţitul Mitropolit Teofan, în pastorala de la „Naşterea Domnului”, anul 2014, printre altele, spune: „Oamenii înţeleg diferit semnificaţia acestei perioade(a Sfintelor Sărbători), se pregătesc în diferite feluri pentru trecerea dintre ani, au perspective multiple şi contradictorii asupra omului care vine. De aceea, se cuvine să ne oprim o clipă din iureşul vieţii şi să ne întrebăm: Ce este Crăciunul? Cum ar trebui să ne raportăm la această Sărbătoare? Care sunt înţelesurile pentru viaţa noastră, ale credinţei în Fiul lui Dumnezeu devenit om, în marea taină a vieţuirii lui Dumnezeu printre oameni?”
Oprindu-mă aici, subliniez ca o concluzie şi accentuez că spiritualitatea adevărată, cea care îl introduce pe om în Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fie mult mai dezvoltată şi mai trăită în Sfintele Sărbători decât în restul timpului, când trăim mai tulburaţi, mai superficial cu aceleaşi obişnuinţe împovărătoare, când râvna nu este pentru cele ale cerului, pentru suflet, ci pentru „supravieţuire”, care de fapt este definirea specifică a vieţii noastre. Iar problema sensului vieţii cu Hristos, a iubirii, a desăvârşirii de sine, a creativităţii, sunt punctele mai puţin în vârtejul zilelor în care ne desfăşurăm activitatea. Ceea ce înseamnă că mulţi dintre români trăiesc nefericirea zilnică, lăsându-se confiscaţi de liniile virtuale la „plăcerea de a fi”.
Vremurile dulci din Sfintele Sărbători s-au cam dus de mult, acum sunt pline cu ochi de coaja dezmăţului, de sudalme şi chefuri, de adâncă neruşinare, şi se pare că omul, în Sfintele Sărbători, nu mai ştie ce este important şi ce nu, şi care este rostul lor adevărat.
Oare, cine are interesul să umbrească Sfintele Sărbători cu tot felul de blestemăţii, de patimă şi păcat?
Ştim „viitorul va miza pe diversitate” dar, să nu uităm că suntem creştini, şi de aceea să valorificăm, într-un mod sănătos şi duhovnicesc, Sfintele Sărbători, care sunt de sorginte divină şi ne ajută să fim mai buni, mai drepţi, mai curaţi, mai cinstiţi, mai milostivi, mai iubitori de aproapele. În Sărbătoare, valoarea ne-o dă educaţia, moralitatea şi dragostea de Dumnezeu, că de ne vom lăsa înghiţiţi de vulgaritate, de răutate, de superficial, de nepăsare, de prostie, ne asumăm traiul într-o lume urâtă.
Cu Hristos în vremea Sfintelor Sărbători – omul se umple de Har, Pr. Stavr. Constantin Catana de la Sf. Mănăstire Varatic, www.atitudini.com