Aveam o cunoştinţă împreună cu care mergeam la Biserica Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, de pe strada Ohta, o bătrână, care avea credinţa unui copil şi era o mare rugătoare. Deseori ne întorceam de la biserică pe jos şi discutam. Unele din povestirile ei mi le-am notat.
Iată una dintre ele:
Mama a murit când eram mică. La scurt timp, tata şi-a luat o altă nevastă, care, pentru mine, s-a dovedit a fi o mamă vitregă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Tata era în deplină ascultare faţă de ea. Într-o zi m-a luat cu el la câmp. Cum am ajuns, tata a deshămat calul, a potrivit plugul şi mi-a spus:
– Iar acum ară tu. Ai deja nouă ani. Eşti o fată mare şi nu trebuie să mănânci pe degeaba!
Şi a plecat. Eu am apucat plugul, am mers în urma calului, dar, când am ajuns la capătul câmpului, nu am putut întoarce plugul. În jur – ţipenie de om. Nu aveam pe cine întreba şi, mai ales, nu avea cine să mă ajute. Am izbucnit în lacrimi: mi-era frică de mama vitregă, că mă va bate. Mi-am îndreptat privirea spre biserica ce se vedea în depărtare, am întins mâinile spre ea şi am strigat:
– Părinte Nicolae, ajută-mă! Mi-e frică de mama vitregă, o să mă bată!
Deodată am văzut lângă mine un bătrân, care m-a întrebat:
– De ce plângi? Nu te descurci cu plugul? Apucă de acest inel, îmi spunea el, îndreptând plugul pe o altă brazdă, şi continuă tot aşa mai departe.
Eu am apucat inelul, calul a început să meargă, iar acest lucru mi s-a părut atât de uşor, încât am început să râd de bucurie.
– Vei reuşi? m-a întrebat bătrânul.
– Da, da, am răspuns şi m-am întors ca să-i mulţumesc.
Dar el nu mai era. Am înţeles că acest bătrân a fost Sfântul Nicolae.
După aceea, toată viaţa mi-a plăcut să mă rog, mai ales Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, 2004, p.55-56