Coliva a fost introdusă în practică Bisericii după minunea Sfântului Teodor Tiron, săvârşită la 50 de ani după moartea sfântului, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate proviziile din pieţele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sfântul Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva).
La început, coliva a servit ca hrană, iar mai târziu la pomenirea morţilor, după modele şi tradiţii care existau deja în lumea păgână a timpului. Coliva făcută din grâu fiert, închipuie însuşi trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul (din care se face pâinea).
Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (vezi Ioan 12, 24 şi I Corinteni 15, 36). Dulciurile şi ingredientele care intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.
Legănarea colivei cu mâinile este pe de-o parte expresia legăturii reale cu cei adormiţi, iar pe de altă parte, un semn al învierii, asemănător celui din Sfânta Liturghie, când preoţii leagănă sfântul aer deasupra Darurilor la citirea Crezului până la momentul când se zic cuvintele „Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”, închipuind cutremurul care a avut loc cu ocazia morţii şi învierii lui Iisus Hristos (Matei 27, 51).
Sursa CrestinOrtodox.ro