Inima ni se strânge, pentru că știm, dacă suntem cu adevărat sinceri cu noi înșine, cât de puțin suntem în stare să iertăm și cât de ușor judecăm. Știm cât de ușor se înrădăcinează în noi, uneori pentru mulți ani, iar uneori pentru toată viața, amărăciunea față de omul care ne-a rănit.
Aceasta se întâmplă pentru că suntem foarte sensibili la tot ceea ce rănește orgoliul nostru. Trăim din orgoliu, trăim din slavă deșartă, nu din adevărul lui Dumnezeu, nici măcar din simplul adevăr omenesc. De aceea suntem atât de ușor de rănit și de aceea ne răzbunăm cu atâta cruzime și lipsă de inimă. Ne răzbunăm mai ales refuzând iertarea celui care are nevoie de ea, pentru că omul neiertat poartă în el greutatea și durerea păcatului său. Uneori, neprimind iertare, omul se molipsește de dorința de răzbunare. Începe și el să trăiască cu sentimentul că a fost jignit, nedreptățit, respins, că pentru greșeala sa nu merită o asemenea lepădare definitivă; iar atunci răul crește și devine și mai înfricoșător.
Unde să găsim puterea de a începe lucrarea iertării?
În primul rând, trebuie să conștientizăm că ofensele care ne provoacă atâta indignare și amărăciune nu merită această amărăciune. Cele mai multe dintre ele sunt răni ale orgoliului nostru, și ar trebui să ne fie rușine să suferim din cauza orgoliului. Ar trebui să ne bucurăm — chiar dacă ne este greu — când acest orgoliu este demascat și zdrobit de loviturile din afară. Trebuie să înțelegem cât de goală și neînsemnată este viața noastră din vina noastră, cât de departe este de chemarea ei de la Dumnezeu. Suntem chemați să fim asemenea Lui, și totuși cât de josnici și nevrednici suntem de această chemare!
Așadar, primul pas este să înțelegem că susceptibilitatea noastră și capacitatea de a ne întrista mult timp nu depind de gravitatea ofenselor, ci de orgoliul care se simte ușor rănit și nu iartă.
Apoi trebuie să învățăm o simplă virtute omenească, pe care o cunoaștem atât de puțin: dreptatea. Nu folosim aceeași măsură pentru noi și pentru alții. Așteptăm să fim iertați imediat pentru aceleași cuvinte și fapte care, atunci când le vedem la alții, ne supără luni sau ani întregi. Trebuie să învățăm să ne măsurăm pe noi înșine cu aceeași măsură și să iertăm la fel de ușor cum dorim să fim iertați, să nu ne întristăm de jigniri așa cum credem că alții nu ar trebui să se întristeze când îi jignim noi.
În sfârșit, trebuie să ne amintim că este adevărat cuvântul lui Hristos: el nu este doar o poruncă, ci o lege neclintită a vieții duhovnicești. Dacă nu iertăm, nu suntem capabili să primim iertarea, pentru că suntem străini de duhul care o poate primi. Stăm înaintea judecății neînduplecate a lui Dumnezeu și trebuie să înțelegem că faptele noastre vremelnice au o semnificație veșnică. Dacă astăzi îl resping pe acest om și nu este loc pentru el lângă mine, atunci, când vom sta amândoi înaintea lui Dumnezeu, va trebui să spun: «Ori el, ori eu». Dar în odihna veșnică va intra numai cel care va sta înaintea lui Dumnezeu cu inima zdrobită, cerând milă și iertând pe toți.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Cuvânt despre iertare. 1964