– Mulţi se străduiesc să trăiască viaţa duhovnicească numai la Dumnezeiasca Liturghie de duminică, iar în restul săptămânii se află în afara vieţuirii ascetice. Aceşti oameni nu pot înţelege monahismul. Cei ce nu trăiesc întreaga săptămână evanghelic-ascetic nu pot trăi nici duminica ascetic.
– Cei care-l bârfesc şi-l clevetesc pe preot îi fac un mare bine: îl smeresc. Însă nu trebuie să-l judece mulţi, căci atunci se amărăşte, iar când există amărăciune, Harul lui Dumnezeu nu lucrează. Defăimarea îl ajută pe cleric, deoarece acţionează ca o frână – la fel cum frâna opreşte maşina care se îndreaptă spre prăpastie. Însă cel care cleveteşte nu se foloseşte. Când oamenii îl laudă pe cleric, el trebuie să se bucure, dar şi să se smerească, de vreme ce este slujitor al lui Hristos, Cel ce a suferit smeriri şi Cruce.
– Lacrimile sunt de trebuinţă pentru monah şi pentru creştin. Există lacrimi lumeşti şi lacrimi dumnezeieşti. Diferenţa dintre ele se vădeşte din aceea că lacrimile lumeşti-egoiste se nasc din dispreţuirea de către oameni, din pierderea vredniciilor şi a bunurilor lumeşti, pe când cele duhovniceşti-dumnezeieşti se nasc din pocăinţă, din dorirea mântuirii şi a vieţii veşnice.
– Cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui” i-a fost descoperit Stareţului Siluan de Însuşi Dumnezeu. Aceasta o cred şi am înţeles-o. Precum mi-am dat seama mai târziu, cuvântul acesta se vădeşte şi în viaţa lui Hristos. Apostolul Petru mărturiseşte: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” – iar Hristos Îşi vesteşte patima, pogorârea la iad şi Învierea. Vestirea patimii se leagă strâns de mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos. Aceasta este „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui”.
Nu toţi pot să-şi ţină mintea în iad; depinde de puterea fiecăruia. Acesta este privilegiul celor puţini, al celor puternici, căci omul poate cădea în deznădejde. Atunci când după trăirea iadului vine nădejdea mântuirii, înseamnă că este lucrarea Harului Dumnezeiesc. Prin gândul „Ţine-ţi mintea în iad” conteneşte lucrarea patimilor, şi înlăuntrul nostru vine Duhul Cel veşnic. Atunci omul nu simte că va dobândi Împărăţia Cerurilor cândva, în viitor – căci o are deja înlăuntrul său. Multora li s-a descoperit acest cuvânt şi l-au trăit ei înşişi, dar el se ascunde în chip tainic de-a lungul veacurilor. Propovăduind-o lumii, m-am simţit pe sinemi posesorul unei uriașe moşteniri.
– După un păcat trupesc, Rugăciunea se opreşte, în vreme ce scrierea theologică poate continua. Aceasta arată deosebirea dintre theologia ca harismă a Sfântului Duh şi theologia ca ştiinţă omenească. Rugăciunea este cea care vădeşte curăţia sufletului şi a trupului. Este cu putinţă ca omul să theologhisească, să scrie, să fie om de ştiinţă, dar să nu se roage, să nu fie sfânt.
– Vreau să trăiesc viaţa pustnicilor, nu să joc teatru. Să fiu cel ce sunt. Când râd, există oameni care se smintesc; când sunt serios, iarăşi se smintesc. Vreau să fiu firesc, simplu.
– Monahii mănăstirii noastre nu trăiesc așa cum trăiam eu în pustia Sfântului Munte, însă mă bucur că sunt monahi buni, și trăiesc în chip firesc, nu sunt ipocriți, nu joacă teatru. Îi primesc la fel pe toți oamenii, deopotrivă bogați și săraci, fără osebire, și pe toți încearcă să-i ajute.
– Când vor lipsi monahii, atunci credinţa se va pierde.
– Monahii nu sunt trândavi, ei sunt de folos pământului întreg, întregii omeniri. Preoţii de mir îşi mărginesc lucrarea la o parohie, dar monahii sunt de folos întregii lumi. La mănăstirea noastră vin oameni din întreaga lume.
Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, “Știu un om întru Hristos: Starețul Sofronie, isihastul şi theologul”, Editia a doua, revazuta si adaugita“, Editura Sophia, 2013