Mi se pare că în tot ceea ce facem, spunem sau gândim, există umbre şi lumină. Dacă, de dragul de a nu avea umbre, nu îngăduim prezenţa luminii, atitudinea aceasta nu ne aduce la mai multă lumină.
Bineînţeles că binele trebuie să fie înrădăcinat în Dumnezeu şi să fie lipsit de vanitate, dar în acelaşi timp există un anumit grad de bunătate în orice bine, chiar dacă acesta este oarecum „pătat”. Binele însuşi este bun, cu singura condiţie că atunci când practicăm sau trăim categoriile binelui, noi, ştiind sau nu, ne alăturăm Binelui Absolut, Care este Dumnezeu. Şi nu este obligatoriu să o cunoaştem, dar întrebarea nu se referă doar la act, ci şi la provenienţa lui, la sursele din care provine binele în sine.
Îmi amintesc că în timpul războiului am cunoscut o soră de caritate al cărei tată era un „creştin convins”, adică făcea totul „cum trebuie”. Avea o căsuţă în sat; dacă venea un vagabond sau un cerşetor, deschidea uşa, dar, cum nu voia ca locuinţa să fie murdară sau în dezordine, îi spunea: „Stai aici, în prag, şi să nu îndrăzneşti să intri. Uite un castron de supă pentru tine – mănâncă-l, uite nişte bani pentru tine – şi ieşi afară”. Şi avea sentimentul că a făcut milostenie, căci a hrănit, a dat bani, a îngrijit, dar cine a primit această formă de milă de la el a plecat profund rănit.
Pe de altă parte, dacă un om face o faptă bună fără un impuls special, ci dintr-un simţ mai degrabă rece al dreptăţii, există adevăr şi în acest caz. Deşi autorul faptei este mai sărac duhovniceşte, dar cel care a mâncat supa şi a primit un ban pleacă cu ceva. Există o relatare din viata Sfântului Petru, care cu siguranţă nu este un exemplu pentru noi toţi.
Era un zgârcit groaznic şi nimeni nu putea obţine nimic de la el. Cerşetorii din pridvorul bisericii îşi spuneau numele binefăcătorilor lor şi nimeni nu a putut menţiona vreo bunătate din partea lui Petru. Aşa că cerşetorii au pariat că, dacă unul dintre ei obţine ceva de la el, ceilalţi îi vor da încasările zilei. Unul dintre cerşetori s-a dus la casa lui Petru şi acesta a ieşit cu o roabă plină de pâine. Cerşetorul a cerşit, a implorat şi a strigat; Petru mai întâi l-a certat, apoi a ajuns la punctul de furie maximă şi, cum nu erau pietre, a luat pâinea şi a aruncat-o în el, rănindu-l la cap. Omul a luat pâinea, s-a îndepărtat şi a arătat-o celorlalţi cerşetori: „Am reuşit!”.
În aceeaşi noapte, Petru a avut un vis. Se afla la Judecata de Apoi. Pe o parte a balanţei erau aşezate toate păcatele sale şi ele coboară, coboară, coboară, coboară… Pe cealaltă parte a cântarului nu era nimic. Deodată îngerul păzitor aduce o pâine, acoperită de sânge pe o parte, şi o pune pe cântar. Diavolii urlau şi ziceau: „E o înşelăciune pură, nu i-a dat această pâine, i-a aruncat această pâine, nu a fost nicio milă aici!”. Iar Domnul a răspuns: „Da, este adevărat, a făcut-o din furie, dar cerşetorii au mâncat şi au mulţumit lui Dumnezeu”.
Evident, poţi spune: aceasta este o legendă, dar este esenţial faptul că conştiinţa Bisericii percepe lucrurile astfel. Da, fapta sa a fost rea pentru toată lumea, dar totuşi scânteia de bine care s-a născut din el, l-a îndreptăţit. Aşadar, o faptă bună, chiar dacă are o cauză fără valoare, poate fi justificată prin ceea ce îi face persoanei care o primeşte; recunoştinţa, bucuria joacă şi ele un rol.
Nu cred că ar fi posibil să judecăm vreo faptă ca şi cum ar depinde de justificarea sa – religioasă, ideologică sau pur şi simplu din compasiune. Sunt momente în care omul spune: „Nu pot: de fiecare dată când mi se cere ceva, dau; sunt supărat pe mine, dar dau”. Şi totuşi, atitudinea aceasta funcţionează. Şi mi se pare că, dacă începem să analizăm în aşa fel încât să spunem că nu putem face vreo faptă, pentru că nu este perfect pură, nu vom face
niciodată nimic.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Omul, Editura Egumenița