„Întrebarea care mi-a fost pusă este: de ce sunt creștin până astăzi? Și voi răspunde așa cum a făcut-o un scriitor francez al secolului nostru, care a scris o carte intitulată: «Dumnezeu există: L-am întâlnit».
Sunt creștin pentru că, în experiența mea, a existat întâlnirea cu Hristos Cel înviat și, prin urmare, viu. Experiența mea de viață este legată de o perioadă grea și crudă din istoria Europei — Primul Război Mondial, revoluția rusă și urmările ei, anii exilului, care au fost ani ai violenței, foametei, fricii, suferințelor trupești și sufletești, ai rătăcirii și nesiguranței. Nu am avut posibilitatea să învăț ceva despre Dumnezeu sau despre religie. Nu eram ateu din convingere; pur și simplu Dumnezeu nu exista pentru mine: nu-L întâlnisem niciodată și nu avea niciun rol în viața mea.
Și apoi L-am întâlnit. L-am întâlnit tocmai în clipa în care nici nu mă gândeam să caut această întâlnire. Eram adolescent; viața mi se părea o povară atât de grea, încât am hotărât că, dacă în decurs de un an nu voi găsi în ea un sens mai mare decât groaza, frica, durerea, foamea și rătăcirea care o umpleau, îmi voi pune capăt zilelor.
În plus, am ajuns la o conferință ținută de un preot remarcabil, care probabil nu mai vorbise niciodată despre Dumnezeu unor băieți de vârsta mea. Iar ceea ce ne-a spus despre Evanghelie și despre Hristos m-a atins atât de profund și, în același timp, m-a tulburat atât de tare, încât am hotărât să verific dacă toate acestea sunt adevărate; iar dacă Dumnezeu, Hristos și Evanghelia sunt așa cum le descria el, am decis să termin odată pentru totdeauna cu toate acestea.
M-am întors acasă; fiind un băiat isteț, am căutat mai întâi care Evanghelie este cea mai scurtă — era Evanghelia după Marcu. Am început să citesc. Și atunci s-a întâmplat ceva. Poate că era primul semn al bolii care m-a transformat în „nebunul” despre care secretarul general al Societății Umaniste crede că sunt.
Undeva între începutul primului capitol și sfârșitul celui de-al doilea am simțit deodată foarte limpede o prezență la celălalt capăt al mesei. Am ridicat ochii din carte. Nu am văzut pe nimeni, nu am auzit nimic, nu a existat nicio vedenie și nicio senzație exterioară, dar de un lucru eram absolut sigur: știam că de partea cealaltă a mesei stă viu Domnul Iisus Hristos, despre Care tocmai începusem să citesc.
Și dacă El era viu, însemna că tot ceea ce citisem despre El era adevărat. Dacă El stătea acolo viu, însemna că fusese într-adevăr răstignit și înviase; însemna că era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care, dintr-o iubire de nepătruns, Se făcuse Fiul Omului pentru mântuirea lumii.
Nu puteam înțelege iubirea Lui, dar ea m-a pus în fața realității unui Dumnezeu iubitor — un Dumnezeu care iubește cu prețul propriei Sale vieți și morți, cu prețul unei dăruiri totale de Sine.
Până atunci cunoscusem iubirea doar în cercul îngust al familiei mele, între mine și părinții mei; dar în același timp știam și simțeam cu fiecare fibră a ființei mele că lumea din jur este o junglă și că singura cale de a supraviețui este să devii tare ca oțelul, impenetrabil.
Și deodată mă întâlnesc cu Dumnezeu, Care a creat întreaga lume prin iubirea Sa. Răsfoind Noul Testament, am ajuns aproape imediat la cuvintele Evangheliei după Matei despre Dumnezeu Care își revarsă lumina peste cei buni și peste cei răi. Atunci mi-am spus: „Dacă Dumnezeu îi poate iubi în același fel pe cei buni și pe cei răi — pe unii poate cu bucurie, iar pe ceilalți cu o iubire răstignită și jertfelnică — atunci, dacă vreau să fiu cu El, trebuie să învăț și eu să iubesc în același fel.”
Îmi amintesc cum, a doua zi dimineață, am ieșit din casă — locuiam atunci la periferia Parisului — am privit oamenii grăbiți spre gară și mi-am spus: „Dumnezeu i-a creat pe toți prin iubirea Lui, îi iubește pe fiecare dintre ei, fie cu durere, fie cu bucurie; deci și eu îi voi iubi cu orice preț și, orice mi-ar face, nu-mi voi îngădui niciodată să nu-i iubesc.”
Acest sentiment era atât de puternic, încât îmi amintesc cum, înghesuit între adulți într-un vagon arhiplin, eu — un băiat de 14 sau 15 ani — m-am întors cu greu către vecinul meu și i-am spus:
„Ați citit Evanghelia? Știți că Dumnezeu vă iubește?”
El m-a privit cu aceeași expresie cu care m-a privit mai târziu acel domn de la Societatea Umanistă. Nu a spus nimic, dar era limpede ce gândea. Așa a avut loc întâlnirea mea cu Hristos.
Și când spun că cred în Hristos, nu vreau să spun că bunica mea, mama mea sau altcineva mi-au povestit ceva convingător despre El sau că am fost format emoțional într-o tradiție bisericească. Cred în Hristos pentru că L-am întâlnit viu și pentru că El mi-a schimbat viața.
Nu în sensul că aș fi devenit un om bun, ci pentru că, dincolo de măsurile obișnuite ale lumii noastre — timpul și spațiul — mi s-a deschis parcă o a treia dimensiune: dimensiunea adâncului, a veșniciei și a iubirii.”
Mitropolitul Antonie de Suroj, De ce sunt creștin până astăzi?