Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie… Isihastul este chip al îngerului pe pământ, care prin hârtia doririi şi slovele sârguinţei şi-a izbăvit rugăciunea sa de lenevie şi trândăvie. Isihast este cel care strigă cu tărie: «Gata este inima mea, Dumnezeule» (Psalmi 56, 10). Isihast este acela care zice: «Eu dorm, dar inima îmi priveghează» (Cântarea Cântărilor 5, 2)”.
Isihasmul constituie cea mai adecvată metodă de concentrare şi de înălţare a sufletului la comuniunea cu Dumnezeu; în afara isihasmului, nu se poate ajunge la această comuniune. După ce explică pe larg faptul că mintea omului, energia sa, trebuie îndreptată spre inimă, şi că numai în inimă – în acest „vas ales al raţiunii şi al gândurilor, în acest nepreţuit sălaş al trupului” – se află harul lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie Palama ne adresează o vibrantă întrebare: „Nu vezi, atunci, cât de important este ca cei care s-au decis să se adune în ei înşişi, întru liniştea cea lăuntrică, să-şi adune mintea din împrăştierea sa şi să şi-o închidă în trup – cu osebire în acel «trup interior» al trupului, care se mai numeşte şi «inimă»?”.
Trebuie subliniat, însă, faptul că deprinderea isihiei nu este doar o încercare de a întoarce mintea spre propria ei alcătuire, după cum nici însoţirea sa cu inima nu e pur şi simplu o tehnică oarecare. Isihia este inspirată şi călăuzită de Duhul Sfânt şi se manifestă prin pocăinţă neştirbită şi întristarea cea după Dumnezeu. Nu este o tehnică arbitrară, specifică sistemului antropocentric de gândire: „Isihasmul monahului ortodox izvorăşte în mod organic dintr-o adâncă pocăinţă şi din dorinţa sa fierbinte de a păzi poruncile Mântuitorului Hristos. Nu e vorba despre o aplicare artificială a teologiei areopagitice la viaţa duhovnicească, învăţăturile teologice areopagitice nu contrazic rezultatele liniştirii minţii, ba se poate spune chiar că, în această privinţă, ele se suprapun isihasmului. Există însă şi o remarcabilă diferenţă: ascetul ortodox nu ajunge la liniştea minţii prin filosofia abstractă a teologiei apofatice, ci prin pocăinţă şi prin lupta împotriva «legii păcatului» (Romani 7, 23) care lucrează în firea umană”
(Arhimandritul Sofronie Saharov).
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 367-368