Toţi încercăm să scăpăm de durere şi de suferinţă, şi cel dintâi sunt eu. Dar cel puţin să ştim adevărul despre suferinţă, pentru ca s-o putem primi cu curaj, atunci când nu ne va fi cu putinţă să o ocolim. Dumnezeu ne va da atunci harul de a ne ridica mai presus de ea. Este bine să ştim ce este adevărat şi bine primit înaintea lui Dumnezeu.
S-ar putea ca în viaţa noastră să avem ocazia să punem în practică această teorie şi atunci ne vom încredinţa de adevărul ei. Am citit la Sfinţii Părinţi că Dumnezeu preţuieşte îndeosebi trei lucruri: rugăciunea curată, ascultarea monahală şi aducerea de mulţumită atunci când suntem ameninţaţi de moarte din pricina bolii, prigoanei sau năpastelor.
Odată am fost internat în spital pentru o operaţie. Trebuia să rămân acolo o săptămână şi m-am gândit că aş putea să încerc unul din aceste trei lucruri. Am luat hotărârea ca în tot acest timp să nu spun altă rugăciune decât: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate.” Şi m-am rugat aşa timp de mai multe zile şi spre sfârşitul săptămânii totul era atât de frumos, mângâietor şi luminos încât m-am întristat la gândul că trebuia să părăsesc spitalul. (…)
În ispite şi în necazuri, nu noi suntem cei care întocmim planurile, nu noi ne alegem crucea, ci primim acea cruce pe care atotînţeleapta pronie a lui Dumnezeu a rânduit-o pentru noi. Numai Domnul ştie cât de mică sau cât de mare este crucea de care avem nevoie. Şi ne va da tocmai acea cruce care este cea mai potrivită şi mai trebuincioasă pentru a ne desprinde de toată alipirea pătimaşă din viaţa aceasta trecătoare, ca să alergăm după Hristos cu inimă slobodă. (…) Fireşte, ne rugăm ca Dumnezeu să ne izbăvească de suferinţă şi să ne dea un sfârşit cu pace şi fără durere (…) dar dacă necazurile vin asupra noastră, atunci le vom duce pe toate cu puterea Duhului lui Dumnezeu.
Arhimandrit Zaharia Zaharou, „Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p. 123-124