Întrebare: Sfântul Sofronie spunea că creștinul trebuie să aibă neîncetat însuflare în nevoința lui. În ce constă această însuflare?
Răspuns: „Cei povățuiți de Duhul Sfânt niciodată nu încetează a se osândi ca fiind nevrednici de Dumnezeu”, spune Părintele Sofronie („Despre Rugăciune”, p. 181). Dumnezeu smerit fiind, Duhul Sfânt îl învață pe om smerenia atunci când se sălășluiește înlăuntrul lui, și această smerenie atrage și mai mult har, care devine în el adevărata însuflare. Părintele Sofronie definește însuflarea ca fiind „lucrarea Duhului Sfânt în inima omului” (cf. „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, p. 169), însă potrivit legii veșnice din Scriptură „cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Lc. 18:14) și „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har” (Iac. 4:6, 1 Pet. 5:5). Așadar, avem însuflare în viața noastră atunci când suntem însuflați de Duhul Sfânt să ne smerim pe noi înșine ca să nu Îl împiedicăm să Se sălășluiască înlăuntrul nostru. Iar atunci când Duhul Sfânt Se sălășluiește în noi, devenim chipuri ale Cincizecimii, adică începem a vorbi „cu străine graiuri, cu minunate dogme, cu uimitoare învățături ale Sfintei Treimi” (Utrenia Cincizecimii, Laude).
Însuflarea constă în aceea că Duhul Sfânt ne învață smerenia, smerenia atrage harul, care ne unește cu Hristos cel smerit, iar El ne împărtășește harul Său până întru sfârșit, încât ne îmbătăm cu dumnezeiasca și nesfârșita Lui dragoste. Atunci Hristos poate să ia „cârma” vieții noastre, adică să ne călăuzească viața și să îl pună cârmaci pe Duhul Sfânt, încât vom putea spune ca și apostolul Pavel „Duhul ne-a dus la Ierusalim, la Troada, Filipi sau Macedonia…” (Fapt. 20:22). Apostolul vorbește ca și cum ar fi un roib mânat de călăreț, de către Duhul cel Sfânt, care îl călăuzea. Așa suntem când învățăm desăvârșita smerenie a lui Hristos, prin care ne urâm pe noi înșine și urâțenia patimilor, urâm păcatul căruia ne-am făcut robi în această lume, „fiindcă toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Adevărata însuflare înseamnă a dobândi smerenia de a ne recunoaște stricăciunea și înstrăinarea de Dumnezeu în lumina poruncilor lui Hristos, de a urî orice Îl împiedică pe Hristos să Se sălășluiască în noi, să îi dăm Aceluia toată slava și să luăm asupra noastră toată rușinea pentru sărăcia noastră duhovnicească. Nesfârșită însuflare vom afla în treapta cea mai extremă a smereniei acesteia, pe care ne-o învață cuvântul Domnului către Sfântul Siluan, „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.
Întrebare: Poate credinciosul, ca membru al adunării euharistice, să se lipsească de aceasta pentru o perioadă de timp?
Răspuns: Trupul lui Hristos, această minunată comuniune a Sfinților, se reunește la fiecare adunare euharistică, la fiecare Liturghie. Hristos nu este niciodată singur: de vreme ce El săvârșește Taina, oriunde este prezent Hristos sunt și toți îngerii și toți Sfinții Săi. Oriunde este săvârșită Liturghia, în chip negrăit, în puterea Duhului Sfânt, toată Biserica biruitoare din cer este de față. Așadar, cum putem să lipsim de la adunarea euharistică, unde Hristos este prezent cu toți îngerii și cu toți Sfinții Săi, și unde putem afla toate darurile aleșilor Săi de pe pământ? Aceasta însă este valabil în condiții normale. Situația este complet diferită dacă vine un război sau suntem luați prizonieri într-o țară străină și rămânem fără Liturghie pentru un an sau doi, și poate nu ne mai întoarcem niciodată să mai vedem Liturghie. Sau ca acum, cu această pandemie din cauza căreia a trebuit să ne izolăm de nevoie pentru ca să nu se răspândească. Atunci, când este nevoie, „urmează numaidecât și schimbarea legii”, spune Apostolul (Evr. 7:12). Adică, din pricina schimbării circumstanțelor în care trăim, Dumnezeu ne va da alte mijloace de a intra în legătură cu El. Acolo unde ne aflăm, vom chema Numele lui Hristos, ne vom aduce aminte de cuvintele Evangheliei Lui și vom trăi cu acestea, în Prezența lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne va da toate cele necesare pentru mântuire.
Starea în care trăim acum nu este una obișnuită. Însă mulți credincioși ne-au mărturisit că au aflat mare har și o cale de a trăi în chip personal Liturghia acasă. Citind Psaltirea, spunând Rugăciunea lui Iisus, citind Evanghelia și cărți duhovnicești, mulți credincioși și-au trăit însingurarea lor ca pe un praznic. Fiind siliți de împrejurări și însetând după Dumnezeu, ei au aflat puterea vieții nestricăcioase și o legătură mai intimă cu Hristos. Dumnezeu este mai presus de toate și, la nevoie, Își schimbă și rânduiala pentru om. Dacă li se impune izolare, ceea ce le-ar fi dat în Liturghie, Domnul va da mai îmbelșugat și cu mai multă dărnicie celor ce-L caută pe El. Însă există această distincție: cum viețuim în împrejurări normale și ce soluții găsim în condiții de necesitate.
Întrebare: Cum obișnuia Sfântul Sofronie să trăiască Dumnezeiasca Liturghie?
Răspuns: Părintele Sofronie a trăit și în condiții normale în mănăstirea sa din Muntele Athos, și în condiții deosebite, la pustie, și în condițiile lumii occidentale în Franța, ca preot de parohie, apoi ca întemeietor și Stareț al Mănăstirii noastre, iar la sfârșitul vieții sale, ca zăvorât. În chinovia de la Muntele Athos, trăia de la o Liturghie la alta. Apoi s-a retras în pustie, însă nu pentru a săvârși Liturghia ci pentru a se preda pe sine unei adânci pocăințe. Vreme de săptămâni întregi nu deschidea oblonul peșterii ca să vadă dacă este zi sau noapte. Nu se ridica de la pământ, ci își plângea nemângâiat sărăcia duhovnicească, iar Sfântul Duh îi întețea tot mai mult simțământul sărăciei sale, încât să poată primi însuflare pentru o și mai mare pocăință. „Aveam o sfoară în peșteră, pe care îmi atârnam toate prosoapele, care erau toate ude de atâta plâns”, îmi spunea. Așa a trăit în pustie fără deasă Liturghie. Aici, în Mănăstire, a aflat din nou condiții normale și atunci Liturghia a fost iarăși centrul vieții sale. Când urma să slujească, încă din ziua precedentă nu puteai să te apropii de el și să nu o simți: era transfigurat de așteptarea de a se înfățișa înaintea altarului lui Hristos.
Astfel trăia Părintele Sofronie Liturghia. Taina Sfintei Euharistii era întotdeauna centrul vieții lui, pentru că știa că în această minunată adunare a Sfintei Liturghii, omul Îi poate spune lui Dumnezeu „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate” și apoi să audă răspunsul lui Dumnezeu: „sfintele sfinților”, făcând astfel acest schimb al vieții sale mărunte cu nesfârșita și nestricăcioasa viață a lui Dumnezeu. Aceasta era viziunea Părintelui Sofronie despre Dumnezeiasca Euharistie. Sublinia cu multă seriozitate faptul că harul desăvârșit pe care sihaștrii îl află în pustie poate fi primit de credincioși în Dumnezeiasca Liturghie, dacă se apropie pregătiți și cu bună cuviință, cu smerenie și cu zdrobirea inimii.
Întrebare: Rugăciunea de obște în Biserică și rugăciunea personală se înlocuiesc una pe cealaltă?
Răspuns: Una o pregătește pe cealaltă, iar cealaltă este desăvârșirea celei dinainte. În măsura în care ne pregătim la chilie vom simți și puterea harului și mângâierea Liturghiei. Pentru cei care stăruie în chemarea Numelui lui Hristos și varsă lacrimi din belșug la chilie, Liturghia va fi o „suflare de vânt puternic” (cf. Fapt. 2:2), care îi va duce în lumea adevăratei Liturghii, săvârșită de Însuși Hristos. Părintele Sofronie obișnuia să spună, „Nu săriți din pat direct la Liturghie, să vă pregătiți și să nu veniți cu mâna goală, altminteri vă veți usca.” Bineînțeles, dacă suntem bolnavi sau ni se întâmplă să avem multe treburi pentru nevoile Mănăstirii și în mod excepțional nu putem să ne pregătim la fel, sunt sigur că Dumnezeu nu ne va lipsi de ceea ce ne dăruiește de obicei în Liturghie. Așadar, închinarea, rugăciunea noastră personală este o pregătire pentru rugăciunea de obște, care ne va da desăvârșirea vieții duhovnicești, și ne va călăuzi la comuniunea vieții și a bogăției darurilor tuturor Sfinților.
Întrebare: Există o teamă în lumea de astăzi, mai ales din pricina pandemiei, chiar și printre credincioși. Ce îl sfătuiți pe omul contemporan?
Răspuns: Avva Theodor spune în Pateric: „Chiar dacă ar cădea cerurile pe pământ, nu mă voi teme, pentru că m-am rugat până întru sfârșit lui Dumnezeu să mă slobozească de toată teama.” „Te-ai dovedit a fi puternic cu Mine, și vei fi puternic și în legăturile tale cu oamenii, și cu toate cele ale lumii acesteia”, i-a spus Dumnezeu lui Iacov atunci când s-a luptat cu El toată noaptea (vezi Fac. 32:28).
Odată, o preoteasă l-a întrebat pe Părintele Sofronie, „Cum pot ști dacă sunt mântuită?” Și Părintele Sofronie i-a răspuns: „Este foarte simplu. Suntem acum în această cameră. Dacă deodată s-ar deschide ușa și ar intra Hristos, ce ați face? Ați spune „Doamne, nu sunt gata!” sau ați spune, „Vino, Doamne, slavă Ție, Doamne”? Dacă reacția noastră este să spunem, „Da, Doamne, vino și ia slava care Îți aparține de la întemeierea lumii!”, atunci nu avem de ce să ne fie teamă.” Hristos este Cel care ne-a zidit din bunătate și din dragoste, Cel ce ne ține în viață tot din dragoste, ne mântuiește prin înfricoșatele Sale patimi și prin jertfa de necinste a Crucii pentru ca noi, vrăjmașii Lui, să putem trăi. Același Hristos ne poartă necontenit de grijă cu harul Numelui Său, cu lumina cuvântului Său și cu puterea Trupului și a Sângelui Său în Taina Euharistiei. Iar la sfârșitul veacurilor, tot El va veni cu o și mai mare plinătate a harului, a iubirii și a bunătății, pentru a ne aduna de la marginile lumii și pentru a ne ridica în înălțimile cerurilor, ca să ne ducă întru Împărăția Sa „pe aripi de vultur”, așa cum spune Proorocul Isaia (Isa. 40:31), sau mai degrabă pe aripi îngerești, pentru că îngerii vor fi acei vulturi care îi vor aduna pe credincioși de la marginile lumii, ca să rămână pururi cu El în praznicul iubirii Tatălui, și a Fiului și a Sfântului Duh. Important este să ne întărim legătura cu Hristos, căci dacă această legătură este puternică și dacă viețuim necontenit cu așteptarea venirii Sale, respirând harul Numelui Său și al Prezenței Sale, atunci când Îl vom vedea venind, vom striga cu mare glas și cu bucurie: „Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:20).
Întrebare: Cum să biruim teama de celălalt în criza prin care trecem acum?
Răspuns: Iarăși, cuvântul lui Dumnezeu ne vine în ajutor. „Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești; toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat” (Ps. 22:4). Să facem ceea ce ne spun autoritățile pentru binele tuturor și să ne punem încrederea în Hristos. Dacă strigăm necontenit către El, chemând Numele Său, și primim cuvântul Său ca singurul adevăr autentic, nu avem de ce să ne temem; după cum noi Îi suntem credincioși Lui, la fel și El ne va rămâne credincios, pentru că nu poate să Se tăgăduiască pe Sine (2 Tim. 2:13). Domnul ne rămâne credincios și ne va apăra și ne va ascunde sub „acoperământul feței Sale”, cum spune Psalmul (vezi Ps. 30:20), adică ne va păzi cu puterea Prezenței Sale. Prezența Sa este înfricoșată doar pentru vrăjmaș și pentru ai lui, însă pentru cei ce cred în Numele Domnului, există ieșire. Ne vom ruga, „Doamne, vom fi păziți doar dacă Tu ne păzești. Slavă Ție.”
pemptousia.ro