Odată, am fost invitat la o școală teologică din America pentru a ține un cuvânt de învățătură și, la sfârșit, mi s-au pus o mulțime de întrebări.
La un moment dat, m-am gândit să le adresez și eu o întrebare: Care este cea mai mare poruncă din Noul Testament? Primul lucru la care s-au gândit a fost, bineînțeles, „Să iubești pe Dumnezeu din toată inima” (cf. Marcu 12, 30), unii s-au gândit la versetul din Evanghelia după Matei: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârșit” (cf. Matei 5, 48), alții la îndemnul: „Să-ți iubești vrăjmașii” (cf. Matei 5, 44) sau la cuvintele Evanghelistului Ioan: „Să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu” (cf. Ioan 13, 34) și mare le-a fost mirarea când le-am spus că niciunul nu a dat răspunsul corect.
Intrigați, m-au întrebat: „Dar care este, atunci, cea mai mare poruncă?”. Și le-am zis să deschidă Evanghelia Sfântului Luca la capitolul 17, versetul 10, pentru că acolo spune Domnul: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă [adică să iubești pe Dumnezeu cu toată inima, să-ți iubești vrăjmașii, și toate celelalte], să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”. Cu alte cuvinte, cea mai mare poruncă a Noului Testament este să nu pierdem niciodată din vedere faptul că, indiferent de ceea ce facem, noi rămânem niște slugi netrebnice. Și facem aceasta nu pentru ca să deznădăjduim, ci pentru ca să dobândim un duh smerit, căci fără această conștiință smerită nu putem păstra harul și, prin el, legătura cu Dumnezeu. Dacă vrem să rămânem în legătură cu Dumnezeu, trebuie să nu ne abatem de la drumul smerit al recunoștinței, al mulțumitei.
Arhimandritul Zaharia Zaharou
„Cunoscute mi-ai facut mie caile vietii”, Editura Episcopiei Devei si Hunedoarei, 2017, p. 286-287