Zile acestea am primit o consemnare cu o întrebare. „Cineva, să nu spunem cine este, a spus că omul nu se vindecă de patimi, ci doar se ușureaza puțin”.
Este greșit. Sunt mulți cei care se luptă, se ostenesc, dar nu se vindecă de patimi, ci rămân la fel. De-abia cu sila ne stăpânim patimile. De ce? Pentru că nu ne pocăim, nu ne întoarcem cu adevărat. Tratăm lucrurile superficial și facem următorul compromis: vrem să fim ai lui Hristos, să ne aflăm în Biserică, dar să nu pierdem nimic din cugetarea lumească, din viața lumii.
Poți să săvârsești multe lucruri, dar dacă nu te smerești, harul nu va veni asupra ta niciodată. Așadar cum să te vindeci? Omul nu poate să se vindece prin propriile puteri, nici macar prin asceză. „Să se întoarcă, și-i voi vindeca pe ei!”, zice Domnul. Nu spune să se întoarcă și să se vindece ei înșiși. Dumnezeu este Cel Care tămăduiește. Patimile noastre rămân, pentru motivul pe care l-a spus Hristos:
„Pentru că ziceți că vedeți, păcatul rămâne asupra voastră“.
Avem impresia că noi știm totul, că vedem, că avem lumină. O vorbuliță să ne spuna celalalt și devenim fiare. Chiar dacă nu ne manifestăm, vom reacționa înlăuntrul nostru. Unde este smerenia? Unde este pocăința cea adevarată? Suntem ca cel care, atunci când plouă, se ferește să nu se ude tot. Omul trebuie să conștientizeze că este în întregime păcat, în intregime întuneric. Când aleargă la Dumnezeu, Acesta preia păcatul și neputința, îl vindecă pe om și-i dă lumină.
din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde esti? Despre pocainta“, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008