Pentru ca să asculte omul de Dumnezeu fără rătăcire, ca să urmeze lui Hristos corect în ceea ce priveşte ascultarea, are nevoie de îndrumător. Nu ca să slujească pe acela, nu. Îndrumătorul nerătăcit, îndrumătorul care într-un anume fel este trimis de Dumnezeu, nu se interesează de sine, chiar dacă uneori pare aşa. El este interesat să ne ajute ca noi să găsim pe Hristos, să ascultăm pe Hristos, să ne unim cu Hristos.
Îndrumătorul nerătăcit, am zice, face ceea ce a făcut Sfântul Ioan Botezătorul, care zicea: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 3). Eu mă voi micşora şi Hristos va creşte. Scopul prietenului mirelui este de a-l arăta pe mire. Scopul Sfântului Ioan a fost să arate cine este Hristos, să conducă pe ucenicii săi ia Hristos, sa îndrume omenirea la Hristos. Acest îndrumător al lui Dumnezeu, îndrumătorul nerătăcit, ne va conduce la Hristos, niciodată altundeva. Dar este nevoie sa ne supunem. Este nevoie să facem ascultare faţă de îndrumător, pentru a învăţa ascultarea faţă de Hristos.
Din nefericire, omul nu poate să înveţe să facă ascultare – nu desăvârşit, cum era în întrebare, ci pur şi simplu să facă ascultare – fără îndrumător. Nu numai fiindcă avem nevoie unul de celălalt, ci pentru că există aceste două dificultăţi despre care am mai vorbit. Prima este aceea că omul este rătăcitor, se rătăceşte în toate şi cu atât mai mult în această problemă, deoarece există această slăbiciune că omul este foarte îngăduitor cu sine. Astfel, deşi ascultă de propria sa voie, poate să creadă că ascultă de voia lui Dumnezeu.
Aşa cum un doctor – şi cunoaşteţi acest lucru! -, oricât de bun ar fi, nu poate să se opereze pe sine însuşi. Profesor chiar dacă este chirurgul, pentru a se opera pe sine sau un mădular al trupului său, poate să meargă la unul dintre ucenicii săi, nu va încerca vreodată să se opereze singur, îl va durea, va începe să-i tremure mâna şi nu va putea să ducă bisturiul unde trebuie şi îşi va face rău singur. Cea de-a doua dificultate este că oricât ar vrea cineva să asculte de Dumnezeu, oricât de bine intenţionat ar fi, nu poate să o facă deoarece este neputincios şi cade.
Îndrumătorul nerătăcit este exact acela care ştie ce este rătăcirea şi ce trebuie să facă. Acesta este îndrumătorul nerătăcit. El ştie când sufletul este sub influenţa duhului rău, când sufletul are gânduri bune şi când are gânduri rele. Toţi cunoaştem ce anume sunt gândurile rele, dar de multe ori unele gânduri rele apar ca şi când ar fi de la înger. In timp ce unele gânduri se văd clar că sunt de la cel rău, altele par a proveni de la înger, dar sunt de la duhul cel rău. Acest lucru poate să fie greu de înţeles. Aici este nevoie de îndrumătorul nerătăcit, de cel care vede, care are lumină ca să vadă şi să ne spună: nu asa, ci altfel! Nu primi asta, ci primeşte cealaltă!
Aşa cum ne spuneau la o mănăstire, sunt gânduri de dreapta şi gânduri de stânga. Gândurile de stânga sunt toate cele care, oricât de bune ar părea, vatămă sufletul, îl influenţează si îl atrag spre rău. Gândurile de dreapta sunt de la duhul cel bun, sunt ale lui Dumnezeu. Trebuie să existe însă acela care să facă distincţie între ele. Asta înseamnă îndrumător nerătăcit. Distinge, înţelege ce gând este de dreapta şi ce gând este de stânga, ce gând este de la duhul cel rău şi ce gând este de la duhul cel bun. Dat fiind că satana, după Apostolul Pavel, se poate arăta şi ca înger de lumină.
Învăţăm ascultarea trăind-o
Aşadar, dacă cineva vrea cu adevărat să înveţe ascultarea, şi cu atât mai mult pe cea desăvârşită, trebuie să se îngrijească – mă iertaţi că spun aşa lucrurile, dar aşa stau lucrurile – să-şi găsească îndrumător nerătăcit şi încet-încet să fie îndrumat la adevărata viaţă duhovnicească fără forţarea lucrurilor şi fără să se facă presiune asupra sufletului. Despre Domnul se spune în Epistola către Evrei că „a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit”. Hristos a arătat ascultarea pătimind şi de aceea spune Pavel că a învăţat ascultarea. Ce înseamnă acest a învăţat? Este pentru noi. Ne spune că pătimind învaţă omul ascultarea. Vrem, nu vrem, atunci când dorim să devenim oameni ai lui Hristos, pătimim în labirintul ispitelor, al rătăcirii, al duhurilor necurate, al greutăţilor, al nefericirilor, al piedicilor, al potrivniciei omului celui vechi şi aşa învăţăm ascultarea.
Învăţăm ascultarea ascultând de un îndrumător nerătăcit şi pătimind. Este nevoie să pătimeşti. Nu e deloc uşor. Această pătimire poate ajunge până la cruce. Toţi vom ajunge mai mult sau mai puţin la cruce. Sinele nostru va fi răstignit. Nu este o glumă. Această omorâre continuă a sinelui este mai rea decât să-ţi prindă cineva măruntaiele şi să ţi le tragă afară. Nu este uşor de îndurat. Uneori este exact aşa. în felul acesta se taie voia. In felul acesta se omoară omul cel vechi. Pătimind învăţăm ascultarea. De aceea am spus la început că cele dumnezeieşti se pătimesc, nu se învaţă.
Lucrurile sunt simple. Nu e nimic încurcat. După ce vom pleca de aici, să ducem o luptă duhovnicească, atât cât ştie fiecare dintre noi. Nu este nevoie de mai mult. înainte de a găsi îndrumătorul, sau dacă nu l-am găsit deloc, sau dacă nu vrem să mergem la unul, nu înseamnă că nu mai suntem buni de nimic şi nu se mai poate face nimic. Omul poate întotdeauna să se zbată să facă ascultare. După ce plecăm de aici, atât cât ştie fiecare, să începem lupta, lupta duhovnicească.
Mă iertaţi pentru ceea ce spun. Nu este împotriva nimănui, dar sunt unele lucruri pe care nu este greu să le facem. Acesta este greul: să biruim şinele, omul vechi, pe care îl slujim continuu şi ale cărui victime suntem. Chiar şi atunci când strigăm şi socotim că facem cine ştie ce. Repet, nu sunt împotriva nimănui, dar, nu putem să vedem şi să nu spunem nimic, când voi, tinerii, pentru multe şi diferite motive vă cheltuiţi în zadar puterile şi tinereţile şi curajul, zelul vostru, entuziasmul, pentru ca în cele din urmă să ajungeţi să fiţi ce? O victimă!
Plecând deci de aici, să spunem: de acum încolo voi face ceea ce este al lui Hristos. Ceea ce nu este al lui Hristos voi alunga de la mine. In felul acesta ne determinăm pe noi înşine să gândim şi să ne întrebăm, din când în când măcar, ce este aceasta. Şi uneori vom înţelege că lucrul respectiv nu poate fi al lui Hristos şi vom zice: să plece de la noi! Putem să ne surprindem având sentimente de ură, de bucurie, de supărare, de teamă, în care caz vom zice sinelui nostru: nu pot toate acestea să fie ale lui Hristos. Să le îndepărtăm! Pentru altele vom gândi: acestea sunt ale lui Hristos. Mă costă sau nu, îmi este greu sau nu, voi încerca să le aplic. Astfel vom învăţa ce înseamnă să fac poruncile lui Hristos, ce înseamnă să ascult de Hristos. Aşa se învaţă ascultarea: pătimind. Dacă într-o zi, pe baza celor puţine pe care le ştiu, voi încerca să fiu ascultător şi să mă conformez voii lui Dumnezeu, a doua zi voi fi mai luminat si voi cunoaşte mai multe lucruri pe care în prima zi nu le ştiam. Unele lucruri îmi erau confuze, astăzi le văd un pic mai clar. In ziua următoare mai clar, si tot asa.
Putem face acest lucru toată viaţa, dar siguranţa, trebuie să repet acest lucru, este în a avea un îndrumător, un îndrumător nerătăcit, care nu va exploata sufletul meu şi nu va acţiona într-un mod posesiv. De multe ori acţionăm în acest fel, ca şi când am vrea să cucerim suflete, să le facem ale noastre. Sufletele aparţin lui Hristos. Noi le ajutăm atunci când putem. Nu trebuie să le cucerim, să facem adepţi sau mai ştiu eu ce. Există şi această slăbiciune în firea umană şi de aceea apar foarte uşor cei care adună lume în jurul lor şi o transformă în organele lor, fără ca aceştia să înţeleagă acest lucru. Nu mă refer numai la domeniul religios, ci în general.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Despre patimi şi rugăciunea minţii, Editura Bizantină