Când omul nu cunoaşte modul potrivit de a înfrunta greutăţile este condus spre o stare bolnăvicioasă

Tipul de om care ne preocupă este tipul care caută izolarea, care vrea să stea departe de ceilalţi, să scape de ceilalţi.
Este un tip care se mişcă în negare. Celelalte două tipuri, ar spune cineva, se mişcă şi în afirmare. Acesta din urmă, însă, se mişcă în negare. Nu vrea să fie atins, nu vrea să fie influenţat, nu vrea să fie obligat. Tipul acesta, printre altele, are şi tendinţa de a-şi omorî sentimentele, de a-şi înăbuşi sentimentele, de nu le lăsa să acţioneze, să iasă la suprafaţă.
În mod normal, fiecare sentiment al nostru ne face să ne deschidem, ne face să ne manifestăm, ne face să ieşim în evidenţă. Pentru tipul acesta, tocmai pentru că este închis – închis chiar şi faţă de sine – a intra în legătură cu ceilalţi oameni, a intra în comuniune cu ceilalţi oameni, a-şi lăsa puţin sentimentele să se manifeste, a accepta sentimentele celorlalţi oameni, înseamnă teamă să nu se trădeze, teamă ca nu cumva să iasă din adâncul fiinţei lui şi să sfărâme barajul care există între el şi ceilalţi, teamă ca nu cumva să se deschidă vreo ferestruică şi, astfel, fiinţa lui să fie trădată. N-ar vrea să i se întâmple aceasta în nici un caz.
Tipul acesta, tocmai datorită faptului că este închis, datorită îngrădirii lui, chiar şi atunci când înţelege că ceva nu merge bine cu el şi cere ajutor la o persoană care crede că-l poate ajuta, poate sta ceasuri întregi să discute cu persoana de la care a cerut ajutor, dar în adâncul lui să rămână baricadat, închis. Orice este în afara acestui zid discută ceasuri întregi, spune, repetă. îşi ia, însă, toate măsurile de precauţie să nu se schimbe înlăuntru.
Este ca şi cum s-ar deschide o prăpastie în faţa lui, când se gândeşte, fie şi puţin, că poate înceta să fie cel care a fost până atunci, să se shimbe şi să devină altceva. Prăpastia din faţa lui îl determină să rămână închis, neschimbat, cu toate că poate obosi sau îi poate obosi pe ceilalţi discutând şi căutând ajutor.
Desigur, acest lucru nu este întâmplător, a se închide cineva în sine şi a nu permite nimănui să pătrundă acolo. Fiecare om care vine în lumea aceasta, are conştiinţa fiinţei sale, are conştiinţa sinelui său, a eului său. Fiecare om care vine în lumea aceasta este o persoană. Este dat de Dumnezeu ca fiecare să facă totul pentru a-şi păstra personalitatea sa, eul său, în sensul bun, libertatea sa.
Pe măsură ce omul creşte, în viaţă primeşte diferite lovituri. Când nu cunoaşte modul potrivit de a înfrunta greutăţile, atunci este condus spre o stare bolnăvicioasă, spre închiderea în sine. Deşi, primul lucru pe care ar trebui să-l facă este să-şi salveze sinele, sinele său bun, sinele său real, în cele din urmă se creează o stare bolnăvicioasă, adică se închide în sinele său. Inchiderea aceasta este o acţiune constrângătoare.