Începând cu acest moment, aşadar, de vreme ce tocmai urmează să săvârşim Sfânta Liturghie, să intrăm cu toţii în acest duh, fiind prezenţi aici în biserică la taina tainelor, care este chiar Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa, înaintea lui Dumnezeu. Pentru că oricâte lucruri am avea pe cap, oricâte planuri pentru viitor, adevărul este că fiecare dintre noi, fără excepţie, vom părăsi această lume, şi o vom părăsi într-un moment pe care nu-l cunoaştem. „În ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte“, spune Domnul. Faptul că Dumnezeu ne-a păstrat ascunsă vremea morţii noastre, precum şi a celei de-a doua Veniri a Sa, nu are scopul de a ne fi piedică. Nu. Este înspre folosul nostru, pentru că îi dă omului posibilitatea de a se aşeza în relaţia corectă cu Dumnezeu. Altfel omul şi-ar plănui viaţa asa cum crede el că e mai bine.
Noi am vrea ca Dumnezeu să ne spună de la bun început: „Ştii, mai ai de trăit atâţia ani şi atâtea săptămâni, zile şi ore.” Aşa ne-am dori şi ne închipuim cum că ne-ar face bine. Nu. Nu. Fericit cel ce va privi lucrurile aşa, şi în general, şi în particular, asa cum a făcut-o si cum ne-a învăţat s-o facem Hristos. Nu e nimic mai folositor omului, decât să nu ştie când va fi a Doua Venire, precum şi timpul morţii sale personale. Nu e ca şi când Dumnezeu ar vrea să ne ţină o viaţă întreagă în agonia de a nu şti, dar acest lucru ne ajută foarte mult sufleteşte, ne ajută să ne putem vedea în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu, ca şi când ar fi ultima, fără interes, fără iubire de sine, fără calcule şi planuri, fără să spunem „Până atunci am destul timp, voi face altfel lucrurile, am timp să mă schimb.“ Nu. Ci în fiecare clipă ca şi când am fi înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci te vei întoarce la firesc, atunci îţi vei găsi liniştea şi în plus vei căpăta în plus şi experienţă.
Nu sunt numai cuvinte acestea. E vorba de experienţă, nu numai de strădania de a te gândi aşa şi pe dincolo. Nu. Dumnezeu va răspunde imediat faptei şi te va primi, te va lua în braţele Sale şi te va umple de har. Nu îţi va da cele pe care şi le doreşte omul cel vechi din tine – cum ar fi, de exemplu, să ştie când şi cum se va întâmpla un lucru sau altul – nici nu-ţi va da mângâiere falsă, nu-ţi va spune „Mai ai timp să te pocăieşti.” Nimic. Cu cât mai puţin ştii, cu atât mai bine. Cu cât mai puţin vrei să ştii, cu atât mai bine. Cu atât mai bine este, cu cât eşti în stare să le laşi pe toate în grija Domnului, să spui „De vreme ce Tu, Doamne, aşa le-ai rânduit şi aşa le vrei, şi eu împreună cu Tine!” De la noi nu se aşteaptă decât un singur lucru, anume să privim lucrurile aşa cum trebuie: în fiecare clipă să fim ca înaintea lui Dumnezeu, pe toate să le gândim şi să le judecăm în funcţie de asta. Nu doar să alergăm fără rost şi să ne preocupe una şi alta. Nu. Îl aşteptăm pe Dumnezeu, aşteptăm să ne deschidă poarta.
Acesta este, cred eu, primul lucru care trebuie făcut, dacă vrem să ne numim creştini, dacă vrem să ne aşezăm cum trebuie în Biserica lui Hristos. Trebuie să punem în practică acest lucru: “Aminteşte-ţi de moartea ta, şi nu vei mai păcătui în veci!” Amintirea morţii este însăşi viaţa. Te eliberează, îţi dă aripi. Şi tu, făcând aşa, vei lăsa la o parte multe lucruri care nu contează, şi atunci va veni Domnul să te umple de har şi să te ajute chiar să depăşeşti toate cele nefolositoare pe care le-ai făcut.
Ne va ieşi încet-încet din minte, dar atunci când ne aducem iar aminte, iarăşi ne vom plasa înaintea Domnului şi astfel, încet-încet, se va transforma într-o stare permanentă. Pe dinafară vei părea preocupat de grijile vieţii, ca orice om, dar pe dinăuntru vei trăi numai asta: aşteptarea plecării, aşteptarea deschiderii porţii de către Dumnezeu.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, “În pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014