Cuviosul părintele nostru Iosif (în lume Ivan Litovkin) s-a născut la 2 noiembrie 1837, în familia conducătorului de sat Efim Litovkin şi a soţiei sale Maria. La vârsta de patru ani Vanea şi-a pierdut tatăl, iar la vârsta de unsprezece a rămas orfan şi de mamă. A început pentru el o viaţă grea. A fost nevoit să muncească la birt şi la băcănie, să care saci de cinci puduri şi alte greutăţi, să însoţească convoiul cu marfă. A suferit de foame, a fost prigonit, bătut de stăpânul crud. Însă viaţa aspră, înspăimântătoare, nu i-a pervertit şi nu i-a schimbat în rău caracterul.

Tânărul năzuia la o viaţă duhovnicească, însă până la o vreme nu s-a gândit la mânăstire. Atunci când în sfârşit a apărut un loc bun la negustorul Rafail, care voia să o căsătorească cu el pe fiica sa, a sosit pe neaşteptate scrisoarea surorii sale Alexandra, care primise deja tunderea în monahism la Mânăstirea Borisovsk, cu numele de Leonida. Ea îl sfătuia să meargă la Sihăstria Optina, la stareţi. Cuviosul stareţ Macarie nu mai era pe atunci în viaţă, însă deja strălucea la Sihăstria Optina un nou luminător, Cuviosul stareţ Ambrozie. Când tânărul Ivan Litovkin i-a spus acestuia; “Părinte, binecuvântaţi-mă să merg la Kiev”, a urmat răspunsul neaşteptat al marelui stareţ: “De ce să mergi la Kiev, rămâi aici”. Astfel, la 1 martie 1861 a început calea monahală lungă de o jumătate de veac…

Potrivit obiceiului de la Optina, fiecare novice trebuia să se ostenească la sala de mese. La această ascultare grea s-au descoperit şi s-au întărit calităţile bune ale viitorului stareţ: ascultarea necondiţionată, hărnicia, tăcerea şi lipsa răutăţii. Văzând şi suportând de toate în lume, el înţelegea ce dar nepreţuit Dumnezeiesc este tihna şi liniştea Sfintei Mânăstiri. Şi în scurt timp l-a vizitat Domnul cu o mare mângâiere. Fratele Ivan a fost rânduit ca ajutor de chilie al Cuvios ului Ambrozie.

Posibilitatea de a fi lângă părintele drag îl bucura pe tânăr. Însă mulţimile nesfârşite de vizitatori îi îngreuiau şi-i tulburau liniştea sufletească. Neîndrăznind să-i spună stareţului despre mâhnirea sa, el a hotărât să plece în linişte spre sfinţeniile Kievului, spre tăcerea Athosului. Însă stareţul înainte-văzător l-a oprit.

Multe suferinţe şi greutăţi a avut el de îndurat în mânăstire: reproşurile nedrepte, lipsurile, bolile. Zeci de ani nu a avut nici măcar un colţ al său unde să poată citi, să se roage şi să se odihnească. Dormea în camera de primire, plină de vizitatori până aproape de miezul nopţii, iar la ora unu noaptea trebuia deja să meargă la Utrenie…

Însă încercările l-au întărit doar şi i-au purificat sufletul, l-au făcut pe fratele Ivan un desăvârşit posluşnic şi monah. În anul 1872 a fost tuns şi a devenit călugăr, fiind îmbrăcat în micul chip (mantie) cu numele de Iosif. În anul 1877 a fost hirbtonit ierodiacon, iar la 1 octombrie 1884, la Liturghia în cinstea deschiderii festive a Mânăstirii de maici Samordino, Cuviosul Iosif a fost hirotonit ieromonah. În acest timp devenise deja ajutorul principal al stareţului Ambrozie. Liniştit şi serios, el ieşea la vizitatori, îi asculta cu atenţie, transmitea cu exactitate sfatul stareţului, fără să adauge nimic de la sine. Tot mai des îi trimitea stareţul pe vizitatori să-i ceară părintelui Iosif sfatul, şi toţi erau uimiţi de faptul că cuvintele sale coincideau cu precizie cu ceea ce spunea însuşi Cuviosul Ambrozie.

În anul 1888, Cuviosul Iosif a răcit foarte tare şi s-a îmbolnăvit. A fost dus la spital şi la 14 februarie, cu binecuvântarea stareţului Ambrozie, a fost tuns în schimă. Cu rugăciunile stareţului Ambrozie, boala grea s-a retras. În anul 1890, mergând la Şamordino, pentru prima dată stareţul Ambrozie nu l-a luat împreună cu el pe slujitorul său credincios. “Trebuie să rămâi aici, e nevoie de tine aici”, a spus stareţul. Anul 1891 a fost ultimul din viaţa Cuviosului Ambrozie. Acum Cuviosul Iosif a rămas singur. Asupra lui s-au aşezat îndatoririle de conducător al schitului, duhovnic al obştii de la Optina şi al maicilor de la Şamordino. În pofida sănătăţii şubrede şi a ostenelilor peste puteri, el nu-şi îngăduia nici un fel de îndulcire: era un postitor aspru, dormea foarte puţin, purta haine vechi si sărăcăcioase.

Cuviosul Iosif a dobândit de la Domnul plinătatea darurilor duhovniceşti. Mulţi au simţit personal lucrarea în el a darului înainte-vederii şi al tămăduirii. El nu purta cu nimeni discuţii îndelungate, ştiind să exprime în câteva cuvinte ceea ce era mai important, să îndrume şi să mângâie. Puterea rugăciunii sale harice era mai mare şi mai de preţ decât orice cuvinte. Se cunoaşte următoarea întâmplare. O femeie, locuind la Optina, s-a îmbolnăvit grav; ea a cerut să fie dusă în “căsuţa” Cuviosului. El a primit-o şi, dându-i în mâini şiragul său de metanii, a plecat în dormitor, spunând: “Aşteptaţi”. Iar atunci când a ieşit, ea a uitat cu totul de durerea sa. Pe mulţi i-a ajutat Cuviosul Iosif. Ţăranca A. era bolnavă. A fost operată de două ori însă tumoarea i se mărea tot mai mult, încât nu putea să-şi mai mişte gâtul. Ţăranca i s-a adresat stareţului întrebându-l: să se opereze sau nu? “Nu trebuie să te operezi, ci comandă o rugăciune către Marele Mucenic Pantelimon, şi aşa te vei tămădui”. Ea a făcut precum i-a spus stareţul şi s-a vindecat deplin.

Pe parcursul a douăzeci de ani, Cuviosul Iosif a fost conducător al schitului şi duhovnic al obştii. În anul 1905 însă, a început să se îmbolnăvească si să slăbească. A fost bolnav mult timp, suportând cu răbdare toate cele îngăduite de către Domnul. Cuviosul părintele nostru Iosif a trecut în linişte la Domnul la 9 mai 1911. La 12 mai s-a săvârsit înmormântarea sa. Mâna celui adormit era moale şi caldă ca şi a unei persoane vii. Deja la nouă zile de la sfârşitul său, la mormânt s-a petrecut prima minune – vindecarea unei îndrăcite.

Leave a reply

required