Mă-ntreb: Oare atunci când ai suspine, e-ntotdeauna întristare? Oare atunci când plângi în tine, nu-ţi vine Dorul şi mai mare? Când te găseşti o clipă singur, oare nu-ţi vine vreo odihnă că poţi lipi de cer privirea şi-apoi să lăcrimezi în tihnă? Oare atunci când vrei tăcere e-ntotdeauna din mândrie? Căci lângă om fiind cu trupul simţi inima în sărăcie. De dragul lor şi de la patimi îţi vine adeseori vorbire. Dar apoi rana grea îţi vine când simţi cum Dorul e-n lipsire.
Dar oare… suferinţa e-ntotdeauna pământească? Ori nu e voie s-ai durere în lupta cea duhovnicească? Gândesc că Domnu-i bucurie dar a lăsat şi loc de plâns. Căci dacă nu, în isihie, monahi toţi de ce s-au dus? De ce îi văd ades în pieţe cu înfățișarea îndurerată, şi-apoi se lăsa-n rugăciune că pustnicii de altă dată?… Au bucuria lor de taină şi n-am cum, om fiind, să-nvăţ, cum zboară-n taina îngereşte, flămânzi de veşnicul Ospăţ.

                                                                                                             Mitropolitul Antonie de Suroj  Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

Leave a reply

required