Urmărind mântuirea tuturor oamenilor, dragostea vrea să meargă până la capăt; de aceea, ea cuprinde nu numai lumea celor ce viețuiesc în clipa aceasta pe pământ, ci și pe cei care au răposat, până și iadul, și pe cei ce nu s-au născut încă, altfel spus, ea este Adamul total.
Binecuvântat este sufletul ce-și iubește fratele, fiindcă fratele nostru este propria noastră viață!
Sufletul se întristează când îl vede pe aproapele pătimind. Dacă mi s-ar îngădui să fiu de folos fie și unui singur om, L-aș preamări pe Domnul în vecii vecilor.
Trebuie să avem sufletul milostiv și să iubim nu numai oamenii, ci să prețuim întreaga creatură, tot ceea ce a fost zidit de Bunul Dumnezeu.
Sfântul Siluan nu spune că viața fratelui îl interesează sau îl privește, ci că viața lui este propria sa viață. Atingem aici semnificația cea mai adâncă a celei de-a doua porunci a lui Iisus Hristos: Iubește-l pe fratele tău ca pe tine însuți! (Mat. 22, 39). La starețul Siluan, acest „ca pe tine însuți” nu arată măsura în care trebuie să ne iubim aproapele; ci arată unitatea ontologică, consubstanțialitatea neamului omenesc în cel dintâi Adam – protopărintele nostru –, împărțit prin cădere și restaurat în Iisus Hristos. Anulând toate separațiile spațiale și temporale, Noul Adam recapitulează într-Însul toate ființele vii, pe cei morți și pe cei ce nu s-au născut încă.
A-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine înseamnă a-l iubi ca și când ar aparține propriei nostre vieți. „Cu cât dragostea este mai adâncă, cu atât suferința este mai mare”, ne amintește Sfântul Siluan. Cu cât mai deplin va dăinui Iisus Hristos în lăuntrul sufletelor noastre, cu atât mai mult dragostea Sa răstignită pentru protopărintele Adam va spori în noi, și cu atât mai mult vom trăi suferința și păcatul aproapelui ca și când ar fi ale noastre. Aceasta este treapta cea mai înaltă a milosteniei: părtășia la crucea aproapelui, pe care o luăm nu numai asupra noastră, ci și în lăuntrul nostru, într-un proces de interiorizare întru Hristos.
Întocmai așa arată viețuirea Sfântului Siluan. Este uimitor să constatăm felul în care, acest simplu țăran, abia trecut prin școală, retras apoi la Sfântul Munte, fără să fi citit nici un ziar, resimte în inima sa toate tragediile vremii sale. Ca și când Duhul Sfânt, în lucrarea Sa de curățire prin intermediul rugăciunii, ar descoperi în chip direct sufletului problemele și suferințele oamenilor, făcând inutile învolburările de suprafață ale istoriei, înfățișate de mass-media.
Conștient deopotrivă de apartenența sa la acel Adam total și de valoarea unică a fiecărei persoane, Sfântul Siluan varsă lacrimi pentru toate neamurile pământului, pentru toți cei care n-au ajuns la cunoașterea lui Dumnezeu și a marii Sale milostenii, pentru cei ce pătimesc din cauza mândriei sau a neștiinței lor, pentru cei ce suspină în suferință, în foamete și în războaie. „Monahul este cel care se roagă pentru întreaga lume, așa cum se roagă pentru sine însuși”, mai notează Sfântul Siluan, dând-o drept pildă pe Preacurata Fecioară Maria. Dacă aceste cuvinte ne dezvăluie sensul adânc al monahismului, ele sunt la fel de potrivite pentru orice creștin. Fiindcă, numai datorită rugăciunii celor ce viețuiesc, lumea aceasta, așa divizată cum este, dăinuie încă și nu se risipește în bucăți. De aceea, fiecare dintre noi, după puterile și după măsurile proprii, este chemat să devină un adevărat culoar de intermediere între pământ și Ceruri.
Dacă starețul Siluan plânge, zi și noapte, pentru întreaga lume, aceasta se datorează faptului că sufletul său, mânat de Duhul lui Iisus Hristos, „arde de dorința ca toți oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului în deplinătatea sa și să întrezărească Slava Domnului nostru Iisus Hristos”. Acesta se cuvine să fie, ne mai spune Sfântul Siluan, „singurul nostru gând” și singura noastră rugăciune: „ca toți oamenii să se mântuiască”, ceea ce înseamnă să se vindece de patimi, să li se ierte păcatele, să li se restureze în întregime ființa și să se împace cu Dumnezeu. Atâta vreme cât oamenii, în totalitatea lor, nu se vor sălășlui, cu bucurie și liniște, în Împărăția cerurilor, nici un suflet plin de iubire dumnezeiască nu va cunoaște odihna.
Sfântul Siluan se roagă, așadar, pentru mântuirea universală. Prin aceasta, împlinește chiar dorința lui Dumnezeu (I Tim. 2, 4) și milostenia lui Iisus Hristos, care nu îngăduie pierderea nici unui suflet. Covârșit de flacăra dumnezeiască, starețul depășește, prin milostenia sa, categoriile morale și spațio-temporale, pentru a îmbrățișa întreaga lume a celor vii și a celor morți, a credincioșilor și a ereticilor, a prietenilor și a vrăjmașilor. Prin puterea sa de mijlocire universal, Siluan amplifică Biserica până dincolo de marginile ei văzute, pentru a-și îndeplini cea mai înaltă misiune: jertfa proprie și jertfa lui Iisus Hristos pentru mântuirea întregii lumi, pentru ca dragostea nebună a lui Dumnezeu să strălucească în întreaga creație.
De la rugăciune și de la dorință la credință și nădejde nu este, de cele mai multe ori, decât un pas. Iar Sfântul Siluan a experiat prea îndelungă vreme milostenia Domnului, pentru a nu încerca să treacă dincolo de ea. Fără a îndrăzni să închipuie mai dinainte cum va fi la Judecata din Urmă, care nu Îi poate aparține decât lui Dumnezeu, Siluan nădăjduiește într-o asemenea mântuire a tuturor: „Noi, toți cei păcătoși, vom fi mântuiți”, afirmă el. Pentru el, Domnul, Care i-a dăruit tâlharului cel bun, in extremis, moștenirea Raiului, nu o va refuza nimănui. Cu o condiție totuși: ca toți să se pocăiască. De aici, rugăciunea sa stăruitoare, care trebuie să fie și a noastră: pentru ca toți bărbații și toate femeile de pe pământ să se pocăiască, deschizându-și astfel sufletul înaintea harului Duhului Sfânt, care îi va face să-L cunoască pe Dumnezeu, laolaltă cu dragostea și smerenia Sa nesfârșită. Numai în felul acesta, tot răul și toată ura vor fi alungate de pe pământ și pacea va domni.
Ce putem însă face pentru cei ce nu vor sau au refuzat să se pocăiască, cei ce stăruie în întuneric? Pentru aceștia, trebuie să ne înmulțim rugăciunile și să ne smerim și mai mult sufletele, după cum îi spune un ascet de la Muntele Athos Sfântului Siluan: „Dacă mi-ar sta în putință, i-aș scoate pe toți din adâncurile iadului, și numai atunci sufletul meu și-ar afla liniștea și se va putea veseli.” Este aici o modalitate tainică de a se întâlni cu Moise și cu Sfântul Pavel, cei ce s-au dovedit pregătiți să-și jertfească propria lor mântuire, pentru a-i mântui pe ceilalți (v. Rom. 9, 3).
Avem de-a face aici cu o preschimbare a pocăinței personale în pocăință ontologică, posibilă doar în creuzetul iubirii. Iată culmea cea mai înaltă a milosteniei! „Dacă fiecare persoană omenească, creată după chipul Preasfintei Treimi, ajunge să cuprindă și să includă în propria sa existență totalitatea existenței omenești, atunci ea este purtătoare, după cum este fiecare persoană a Sfintei Treimi, a întregii plinătăți a Ființei dumnezeiești; și atunci, tot răul care se săvârșește în lume nu mai este condiderat doar ca ceva din afara noastră, ci ca propriul nostru rău. Numai asumându-ne greșelile celuilalt ne dovedim adevărata dragoste”, scrie Arhimandritul Sofronie. Sufletul trebuie să se pocăiască nu numai pentru propriile păcate, ci și pentru ale celorlalți, pe care să le ia asupra sa, ca și când ar fi ale sale.
O asemenea rugăciune de intermediere și de pocăință este anevoiasă și dureroasă. Ea se constituie, de facto, într-un adevărat martiraj interior. Sfântul Siluan ne amintește, pe bună dreptate: „A ne ruga pentru ceilalți oameni însemnă a ne vărsa sângele pentru ei.” Înseamnă a-ți dărui viața lui Dumnezeu pentru ceilalți, așa după cum Dumnezeu Și-a dăruit unicul Său Fiu pentru mântuirea noastră. Înseamnă a ne înălța pe Cruce – locul paroxismului iubirii –, acolo unde Iisus Hristos Și-a jertfit trupul și Și-a vărsat sângele pentru a dărui viață lumii.
Este aici una dintre cele mai însemnate învățături ale Sfântului Siluan: nimeni nu se poate mântui de unul singur. Mântuirea – ca și păcatul – nu este o chestiune proprie sau individuală. Ci este un eveniment ontologic, care privește întreaga omenire și, mai mult încă, întreaga zidire dumnezeiască. În minunatele pagini de delicatețe interioară, starețul Siluan ne vorbește despre tristețea care-l copleșește după ce a smuls, fără nici o necesitate, o frunză dintr-un pom, despre nenumăratele lacrimi, vărsate timp de trei zile, pentru că a rănit mortal o muscă ce-l supărase, sau pentru a fi aruncat apă fierbinte asupra unui cuib de lilieci, ca să scape de ei. „Din ziua aceea, n-am mai făcut rău nici unei creaturi. Căci Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne învață să iubim tot ceea ce viază.”
„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010