Dacă gândurile năvălesc asupră-ne şi ne opresc a ne ruga curat, trebuie să fim răbdători şi să strigăm „Doamne, miluieşte-mă!”. Prin această împotrivire activă preschimbăm, puţin câte puţin, firea omenească cea de după cădere, care face din noi fii ai celui dintâi Adam.

Luptăm, iar lupta aceasta trebuie să fie cu adevărat adâncă, să-şi însuşească un caracter cosmic. Nu, noi nu suntem doar nişte indivizi atacaţi de gânduri. Cu răbdare să strigăm: „Miluieşte-mă, miluieşte-mă!”. Iată cum să ne împotrivim relelor „gânduri”, cum să le împiedicăm a ne stăpâni. Nu vă daţi bătuţi prea curând, ci repetaţi rugăciunea până când ea va pătrunde în străfundurile conştiinţei voastre.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Atunci când zicem rugăciunea aceasta, legăm cu Hristos o legătură personală ce scapă raţiunii. Viaţa lui Hristos pătrunde puţin câte puţin în noi.

Unii se roagă în gând, cu mintea. Însă nu poate fi rugăciune fără ca inima să ia parte. În rugăciune, inima şi mintea sunt împreunate în chip nedespărţit.

Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 57

Leave a reply

required