Paradoxul este explicabil: virtuţile sunt şi ele supuse relativităţii şi nu devin eficace decât puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii îşi pot pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunând că demonul poate lua chip de înger luminos.

– De cealaltă parte a oglinzii – dacă pot spune aşa – e la fel: nu orice suferinţă e valabilă. Tâlharul cel rău nu a suferit mai puţin decât celălalt dar nu i-a fost de folos. Virtutea şi suferinţa, aşadar, sunt şi ele supuse relativităţii celor lumeşti: sunt valabile numai prin sensul lor.

Dar împărtăşania însăşi! Îţi este după cum te-ai apropiat de ea: spre bine, tămăduirea sufletului şi a trupului, spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci, spre bucurie, sănătate şi veselie – ori spre osândă.

Henry de Montherlant în Port-Royal: „Există o suferinţă care nu-i roditoare, o suferinţă moartă şi care târăşte în moartea ei tot ce sufletul află în juru-i… Atenţie însă! Dacă ai crede că-i de ajuns să cunoşti suferinţa pentru a fi mântuit, te-ai înşela cu desăvârşire.

Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii, nu ţi-e de nici un folos. Câţi eretici n-au riscat moartea, ce zic? Câţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc? Diavolul are şi el martirii lui.

– Dostoievski vorbind despre greutatea de a realiza personaje pozitive zice că în literatura universală nu cunoaşte decât două: pe Don Quijote şi pe domnul Pickwick. „Dintre toate figurile frumoase ale literaturii cea mai desăvîrşită este a lui Don Quijote.”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 242

Leave a reply

required