Creştinul este dator să-L slăvească pe Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul său. De altfel amândouă aparţin lui Dumnezeu şi prin urmare nu are dreptul să le necinstească şi să le strice, ci să le păstreze sfinte şi să se folosească de ele cu multă recunoştinţă. Cel ce îşi aminteşte că trupul şi sufletul său aparţin lui Dumnezeu, se poartă faţă de ele cu evlavie şi cu frică sfântă, păstrându-le curate de toată întinăciunea, petrecând într-o continuă comuniune cu Acela Care le sfinţeşte şi le întăreşte.

Omul îl slăveşte pe Dumnezeu cu trupul şi cu sufletul său mai întâi atunci când îşi aminteşte că a fost sfinţit de Dumnezeu şi s-a unit cu El, iar apoi când îşi uneşte voia sa cu voia lui Dumnezeu, astfel încât să împlinească totdeauna voia Lui cea bună şi desăvârşită. Un astfel de om nu trăieşte pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu. Lucrează pe pământ pentru împărăţia lui Dumnezeu, Îl slăveşte în toate pe Dumnezeu, în cuvinte şi în fapte. Faptele sale, care sunt săvârşite spre binele aproapelui, sunt prilej de slăvire a numelui lui Dumnezeu. Viaţa sa străluceşte de lumină dumnezeiască şi se face astfel povăţuitor către Dumnezeu pentru cei care încă nu L-au cunoscut.

Sfântul Nectarie al Pentapolei, Învăţături, traducere: Ieroschim. Ştefan Nutescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti,2008, p.30-31

Leave a reply

required