Trăim în plin progres material. Natura a fost cercetată în amănunte. Ştiinţa i-a descoperit toate văluri-le de mister şi i-a aflat toate legile ce o stăpânesc. Tehnica este regina veacului nostru. Maşinismul, industrialismul au luat proporţii gigantice. Orbiţi de acest progres material, mulţi oameni din vremea noastră socot că se pot dispensa de tot ceea ce nu ţine de ei. Astfel ei zic: „Nu mai este nevoie de religie!

Religia este o concepţie perimată. Ea a fost bună pentru vremurile de superstiţie şi de întuneric. Dar astăzi ne putem lipsi de ea. Astăzi mai importante sunt ştiinţa, tehnica, economia.

De ce să ne rugăm lui Dumnezeu pentru pâinea cea de toate zilele, când o putem câştiga prin muncă?” Seducătoare cuvinte!… Ce folos însă că realitatea le dezminte, arătându-le false şi neîntemeiate!… Starea de lucruri de astăzi din lume ne arată că religia nu numai că nu e ceva de prisos, ci, dimpotrivă, un element absolut necesar societăţii omeneşti. Aplaudăm din toată inima progresul vremurilor noastre. Toată admiraţia noastră faţă de rezultatele ştiinţei; ne uimeşte strădania ce o depune omenirea pentru a uşura şi îmbunătăţi viaţa. Dar cu regret constatăm că fericirea nu se revarsă pe pământ în proporţie directă cu eforturile ce se fac pentru a o promova. Ce dovedeşte aceasta? Că drumul apucat e greşit. Că temelia pe care se încearcă a se înălţa fericirea societăţii omeneşti e şubredă. Religia reprezintă tocmai temelia cea sănătoasă şi puternică a edificiului social.

În ce constă marea valoare a religiei pentru chestiunea de care ne ocupăm? În faptul că ea formează şi întăreşte sufletul omului. Or este prea bine ştiut că sufletul este factorul hotărâtor în viaţă. De la el pornesc toate. Religia e de preţ nemăsurat fiindcă ea propovăduieşte marile virtuţi care sunt fundamentele oricărei bune convieţuiri. Ea învaţă dragostea, bunătatea, mila, iertarea. Ea sădeşte în inimile oamenilor duhul de jertfă, generozitatea. Ea întăreşte sufletul cu podoabele cinstei, ale dreptăţii, ale onoarei. Pe de altă parte, religia pune stavilă tuturor pornirilor noastre sălbatice şi degradante; ea înfierează ura, răzbunarea, lăcomia, poftele animalice, desfrâul. Cine poate nega utilitatea religiei din punct de vedere moral? Tăgăduiţi existenţa lui Dumnezeu? Închideţi bisericile! Nimiciţi din sufletele oamenilor credinţa în veşnicie, unde cei buni vor primi răsplata virtuţilor, iar cei răi vor ispăşi greşelile lor. Desfiinţaţi religia! În cazul acesta eu vă sfătuiesc să ieşiţi cât mai repede din rândul oamenilor şi să vă duceţi să vă căutaţi sălaş prin pustiuri, prin codri. Fiindcă mai bine vă va fi între fiare sălbatice decât între oameni care vor fi pierdut credinţa religioasă.

Când omul nu are un resort intern sufletesc ca să facă binele şi să se ferească de rău, toate tomurile de legi, toate regimentele de jandarmi şi poliţişti la nimic nu ajută. Când omul nu mai crede în Dumnezeu, nu există putere pe lume care să fie în stare să-i frâneze instinctele sălbatice şi viaţa devine un iad de nesuferit. Se pot da mii de exemple pentru întărirea acestui adevăr. Dar vom alege dintre toate unul care ne pare cel mai concludent. Revoluţia franceză, între alte obiective, a avut şi pe acela de a stârpi cu totul religia creştină. În locul lui Hristos, revoluţionarii au declarat ca divinitate „Raţiunea”.

Bisericile au fost devastate, preoţii alungaţi, calendarul creştin desfiinţat. În Paris, o dansatoare de la Operă simboliza noua religie. Îmbrăcată în haine albe, ea a fost urcată pe un altar din Notre-Dame, iar în jurul ei mulţimea, încununată cu flori, scotea strigăte de bucurie, dansând şi jubilând că în sfârşit s-a terminat cu „superstiţia”. Urmarea acestei schimbări care a fost? Că s-a dezlănţuit în țară o sălbătăcie şi o cruzime cum alta nu s-a mai văzut. Călăii nu mai dovedeau cu omorâtul. Tot ce a avut Franţa mai nobil, mai frumos, a căzut pradă urii dezlănţuite. Revoluţionarii nu mai credeau în nimic, nu se mai temeau de nimic, nu mai respectau nimic! Şi astfel de pustiuri şi de ruine s-au văzut ori de câte ori s-a încercat să se înlăture religia. Sunt câteva adevăruri elementare şi veșnice: o casă nu se poate zidi fără temelie. O plantă nu poate trăi fără aer, fără soare.

O societate omenească nu poate propăşi fără credinţa religioasă. Religia este fundamentul ei de susţinere, cimentul de legătură, sursa de lumină, de viaţă. Aceasta n-o spunem numai dintr-un interes profesional. O dovedeşte istoria, o confirmă realitatea. Necesitatea religiei o ilustrează şi întâmplarea aceasta. Un senator francez a închiriat o cameră într-un hotel din Paris şi a achitat anticipat 150 de franci. – Voiţi să vă eliberez chitanţă? – întreabă hotelierul. – Nu-i nevoie, – răspunse senatorul, – ajunge că a văzut Dumnezeu. – Dar D-voastră credeţi în Dumnezeu? – întrebă hotelierul. – Fireşte, şi domnia ta crezi, nu-i aşa? – Nu, domnule senator, eu nu cred. – Aşa? Atunci, te rog, eliberează-mi chitanţa pentru banii ce i-ai primit. Senatorul avea dreptate: în omul necredincios nu mai putea avea încredere!

Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă

[Bucovina, an III, 1943, nr. 578,16 mai, p. 4]

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.