Un pictor francez a zugrăvit odată un prea frumos tablou intitulat „Valea Plângerilor”. Tabloul înfăţişează în culori vii suferinţa omenească. Într-o vale împrejmuită de stânci pustii se află o mulţime mare de oameni înlăcrimaţi, bolnavi, amărâţi: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, regi încoronaţi şi robi în lanţuri. Toţi au întipărite pe faţă durerea, necazul, suferinţa. Dar iată, între nenorociţii aceştia stă un bărbat îmbrăcat în veşmânt alb, cu o cruce pe umeri. Este Iisus. El face semn mulţimii să-L urmeze. Toate privirile sunt îndreptate spre cruce şi spre drumul strâmt şi pietros spre care arată Mântuitorul…

Mai departe, la capătul drumului se întrezăreşte o grădină plină de flori, strălucind în soare primăvăratec. E minunat tabloul acesta. E minunat prin valoarea lui artistică, dar mai ales, pentru înţelesul lui simbolic. Prin această operă de artă, pictorul francez a vroit să dea expresie adevărului că toţi acei ce sufăr cu credinţă în suflet, au parte de mare mângâiere şi întărire.

Dacă credinţa noastră creştinească numai ar explica suferinţa, n-ar face mare lucru. Iată însă că ea face mult mai mult: ea mângâie în suferinţă. Prin ce mijloace mângâie credinţa? Prin cele două privelişti pe care ni le deschide înaintea ochilor: priveliştea Golgotei şi perspectiva vieţii veşnice. Ce vedem noi pe Golgota? Vedem fiinţa cea mai nevinovată, cea mai curată, cea mai sfântă şi mai blândă, îndurând chinurile cele mai grozave. Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu batjocorit, răstignit şi ucis. Şi, de pe înălţimea crucii, parcă îl auzim adresându-ne cuvintele Prorocului Ieremia: „Priviţi voi toţi cei ce treceţi pe cale şi vedeţi de este vreo durere cum e durerea mea”.

La privirea acestui spectacol înfiorător simţim cum în inimi ni se strecoară un balsam de mângâiere. Da, suferim şi noi în lume. Suntem şi noi dezamăgiţi, înşelaţi, loviţi. Dar toate acestea în bună parte le merităm. Fiindcă noi suntem păcătoşi, cele mai multe suferinţe sunt plata păcatelor noastre. Dar Iisus… cu ce a greşit? Şi apoi… ce sunt durerile noastre în asemănare cu patimile Fiului Omului?

Suntem săraci. Dar nu ne-am născut în iesle şi n-am ajuns să nu avem unde ne pleca seara capul. Ne chinuieşte o boală. Dar nu ştim ce e biciul de plumb şi cununa de spini. Suntem trădaţi, înşelaţi de cei în care ne-am pus nădejdea. Dar n-am simţit pe obraji sărutul lui Iuda.

Ne-am pierdut averea, postul, demnitatea. Poate fi! Dar încă n-am fost umpluţi de scuipări în faţa mulţimii. Şi astfel, prin orice gamă de suferinţă am trece, privind la suferinţele Domnului, un suflu de mângâiere cerească sorbim. O putere tainică ni se strecoară în suflet.

Iisus a suferit înaintea noastră toate şi într-o măsură negrăit mai mare. Dar, când întrezăreşte Crucea Golgotei, omul cel mai zdrobit respiră mai uşor sub greutatea crucii sale, nu se plânge, nu deznădăj-duieşte. Pilda dumnezeiescului Răstignit îl face să surâdă printre cele mai amare lacrimi. Căci nimic nu preţuieşte mai mult ca un mare exemplu.

Mântuitorul a aruncat crucea în mijlocul lumii şi de atunci toate crucile sunt mai uşoare, mai suportabile. La puterea exemplului, Mântuitorul a adăugat puterea făgăduinţei.

Viaţa aceasta este o vale a plângerilor, e adevărat. Dar credinţa noastră ne învaţă că ea nu este decât o prefaţă la o altă existenţă. Drumurile acestei vieţi sunt strâmte, spinoase, întunecoase, însă ele duc spre alte zări, mai senine. Aici pe pământ curg râuri de lacrimi, însă ele se varsă în marele ocean al veşniciei.

Iisus a făcut ucenicilor săi această promisiune: „Voi sunteţi trişti acum, dar întristarea voastră se va preface în bucurie”. Cine să nu vadă câtă mângâiere cuprind aceste cuvinte?

Dacă pământul ne-ar astupa cu desăvârşire pentru totdeauna în întunericul mormântului, atunci, desigur, suferinţele noastre ar fi inexplicabile, intolerabile. Dar Mântuitorul ne deschide zările împărăţiei de dincolo şi astfel toate amărăciunile noastre se îndulcesc: „Veniţi la Mine voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni”.

Asemenea comandanţilor de oştiri care făgăduiesc soldaţilor pământuri după ostenelile luptei, Iisus ne făgăduieşte, după o vreme de încercare, de răbdare şi de credincioşie, o răsplătire veşnică şi o fericire fără margini. Ferice deci de cei ce cred! Aceia nu sufăr fără mângâiere.

PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ

[Bucovina, an III, 1943, nr. 556, 18 aprilie, p. 4]

Leave a reply

required